De Lacrimi să nu te Temi


“Tu numeri pașii vieții mele de pribeag; pune‑mi lacrămile în burduful tău; nu sunt ele scrise în cartea Ta?” (Psalm 56:8)

Nu am întâlnit un iubitor de lacrimi. Am văzut oameni impresionați de lacrimile altora, sau “mișcați până la lacrimi” de suferințele aproapelui, când lacrimile izvorau dintr‑o inimă simțitoare, dar nu dintr‑una zdrobită. Abia când ne găsim noi în suferință, inima se abandonează mângăierilor și vindecării pe care le pot aduce lacrimile.

Lacrimile curg numai pe obrajii oamenilor, nici o altă viețuitoare nu știe să plângă. E adevărat că toate animalele care trăiesc în atmosferă secretă lacrimi, dar o fac în mod reflex, ca să‑și lubrifieze suprafața sensibilă a ochilor. Clipind la intervale de câteva secunde, pleoapele ung ochii cu un lichid miraculos, care împlinește cel puțin trei funcții. Mai întâi, lacrimile previn deshidratarea membranelor extrem de sensibile ale ochilor. Împlinirea nesatisfăcătoare a acestor două funcții provoacă senzația de uscăciune, când ți se pare că ai avea nisip în ochi. Mai mult, lacrimile scaldă continuu ochii într‑o enzimă cu efect antiviral și antibacterial, atât de eficientă, încât ea distruge până la 95 la sută din bacteriile cu care ochiul vine în contact

Emoțional, lacrimile ajută pe cel în necaz să facă față stresului. După plâns, omul se simte mai bine. Suprimarea lacrimilor păstrează “răul” înlăuntru, blocând supapa de siguranță destinată să‑l elimine.

Dincolo de efectul benefic la nivel individual, lacrimile sunt ca un râu ce curge de la om la om, săvârșind minuni de care ne mirăm adeseori, neștiind pe seama cui să le punem. În casa de jale, pe care Eclesiastul ne recomandă s-o vizităm, “inima se face mai bună”, oamenii se uită altfel unii la alții prin pânza cețoasă țesută de lacrimi pe ochii lor.

Prin mijlocirea lacrimilor se transmite simpatia incomparabil mai eficient decât pe orice alte căi. Ele sunt ca o metodă de comunicare, ce spune celuilalt că ești sincer de partea lui și gata să‑l ajuți în orice fel la îndemâna ta. Lacrimile au un limbaj propriu, care n-are nevoie de interpret și care se declanșează când limitările limbajul verbal o cer. Unele simțăminte nu pot, pur și simplu, să fie exprimate în cuvinte. O inimă care se teme să plângă devine prizoniera propriilor ei temeri. Ea rămâne ne-implicată, incapabilă să ajute și, probabil, să fie ajutată.

Și ceapa tăiată provoacă lacrimi, dar de altă natură. Ceapa eliberează o substanță chimică specială, care în contact cu suprafața umedă a ochiului se transformă în acid. Vă imaginați ce dăunătoare ar fi pentru ochi această substanță, dacă n‑ar fi prezent antidotul reflex pe care glanda lacrimală îl secretă fără nici o amânare.

Cu toții am izbucnit în plâns în chiar primul minut al intrării noastre în lume, în vreme ce mama și cei ce o asistau erau în așteptarea acestui “semnal” confirmativ al sosirii noastre, o expresie tipică a șocului întâlnirii cu atmosfera și dovada că s-a născut un copil viabil. Mulți vom ieși din lume pe o ușă stropită cu lacrimi, așa cum alții au făcut‑o înaintea noastră. Iar scurtul interval dintre cele două repere va rămâne pentru totdeauna marcat de picurii ce ne curg din ochi.

Plânsul copiilor este simplu, după cum ei sunt simpli; n-au nevoie de motive serioase ca să plângă, dar să nu facem greșeala a crede că plânsul este copilăresc, sau că ar fi specific numai copilăriei. Pe măsură ce înaintează în vârstă, omul devine capabil să exprime prin lacrimi un registru tot mai larg de stări și sentimente. La durerea fizică se adaugă cea sufletească, compasiunea pentru alții și, în cele din urmă, chiar bucuria.

Experiența ne obligă să lărgim mereu registrul emoțional al prilejurilor de plâns. Plânsul este instrumentul care ne arată cât de capabili am ajuns să înțelegem lumea, propria viață și pe alții. Cu lacrimi începe căința pentru o viață irosită în păcate și cu lacrimi încheiem lungul drum al recunoștinței față de Dumnezeu.

Biblia ne asigură că în Împărăția Tatălui nu vor fi lacrimi, pentru că nu vor mai fi motive de plâns și nici dureri. Ele ne‑au fost dăruite pentru vremea de acum, scurtul răgaz în care ne putem câștiga fericirea veșnică. Isus a afirmat, “Ferice de cei ce plâng…”  Scurtele momente de bucurie ale vieții ne îngăduie să gustăm în avans din fericirea viitoare, iar din lacrimi putem face o aducere aminte a fericirii ce ne așteaptă, căci ele sunt într‑un fel și vestitorii ei și condiția ce ni se cere a o împlini.

Există însă un alt loc despre care Isus a vorbit în multe rânduri și pe care l‑a caracterizat ca fiind locul unde nu va înceta “plânsul și scrâșnirea dinților”, loc în care se ajunge fără nici o pregătire.

Avem cu toții o “via dolorosa” a noastră, un drum trasat de Sus, pe care ne este dat să străbatem această “vale a plângerii”.

Râsul are o notă de unison, identică la toți oamenii. Este ușor, simplu și plăcut să râdem, să ne bucurăm, să ne lăsăm purtați de euforia unor stări de moment, a căror scurtime inima o intuiește și încearcă să le prelungească.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s