Capitolul al treilea din cartea lui Neemia descrie dregerea zidurilor ruinate ale Ierusalimului, după întoarcerea din captivitatea babiloniană. În vremurile străvechi, o cetate fără ziduri de apărare oferea ochiului o tristă priveliște și nici un fel de protecție locuitorilor, lucru valabil și la nivel individual – principiu exprimat sugestiv de înțeleptul Solomon, ”Omul care nu este stăpân pe sine, este ca o cetate surpată și fără ziduri” (Proverbe 25:28).
La prima vedere, capitolul acesta pare doar o filă de cronică, plină de informații privitoare la dregerea zidurilor dimprejurul Ierusalimului, dar unele detalii fac aluzie la principii eterne ale lucrării în slujba lui Dumnezeu. Nu putem să nu ne gândim în special la lucrarea creștină. Mai întâi aflăm că și-au suflecat mânecile la lucru dregători, preoți, leviți, slujitori ai Templului, negustori, argintari, făcători de mir, chiar și unele femei (fetele lui Șalum) și locuitori din alte cetăți (Tecoa, Ierihon). Toți sunt chemați (și datori) să lucreze.
Apoi, treizeci și opt de oameni sunt amintiți pe nume, fiecare cu segmentul de zid pe care l-a dres și sarcina precisă împlinită de ei.
Dar unul dintre cele mai prețioase detalii oferite de cronicar mi se pare a fi precizarea, repetată de șase ori (cu oarecare variație) în capitolul 3, că fiecare a lucrat ”în dreptul casei lui” (versetele 10, 23, 28, 29, 30). Un model de organizare și eficiență. Vă ofer doar sugestia, dar vă invit să meditați la avantajele de a lucra în comun la dregerea zidului, dar fiecare pe un segment de zid cât mai apropiat de casa lui. Chestiuni de logistică, de confort personal și de psihologie a familiei, în cazul lor și punctul perfect de plecare în slujire în Biserică pentru noi, și condiție sine qua non a slujirii – fiecare în dreptul casei sale.
Gelu 