Cu ocazia unei tradiționale sărbători câmpenești, s‑a organizat o întrecere a celor mai puternici cai de povară. Pe primul loc s‑a plasat calul care a tras o sanie încărcată cu 2.500 kg. Ocupantul locului doi a reușit să tragă o sanie încărcată cu 2.000 kg. Amândoi caii clasați pe primele două locuri aparțineau aceluiași fermier. Omul, încurajat de reușită, a fost curios să afle cât pot trage amândoi caii, înhămați împreună. Opintindu‑se unul lângă altul, cum erau obișnuiți să tragă la plug, cei doi cai au urnit din loc o sanie încărcată cu 6.000 kg, mai mult decât suma reușitelor lor individuale. Cu adevărat, unde‑s doi puterea crește!
O ilustrație grăitoare pentru lucrarea din “ogorul” Evangheliei! Unii lucrători creștini comit greșeala de a încerca să facă totul singuri. Ori că nu consideră pe alții capabili, ori că se tem de concurență, sau nu doresc să scape lucrurile din mână prin implicarea altora; oricare ar fi motivația lor, ei uită că Trupul lui Christos are multe mădulare și că biruința și succesul stă în unitate și colaborare.
Aflăm două extreme, între care se plasează aproape fără excepție membrii oricărei biserici luate în discuție: inactivitate (voluntară sau involuntară) și exces de activitate. Undeva, între aceste limite, ne găsim fiecare dintre noi. Ne cunoaștem nu numai propriul loc, ci și pe cel al fratelui nostru, cunoaștem exact geografia bisericii, ne‑am obișnuit cu ea și ne place confortul lipsei de schimbare. Alții însă, mai activi prin temperament, mai mobili, râvnesc un loc mai bine situat în ierarhie și nu‑și găsesc mulțumirea până nu‑l obțin, chiar dacă pentru asta trebuie să schimbe biserica.
Încremenirea unora în stagnare, refractari celei mai mici schimbări, pe de o parte, și dorința activă de parvenire a altora, pe de altă parte, crează deopotrivă tensiuni în biserici. Sunt domenii în care biserica trebuie să rămână pe poziții, să manifeste inerție, să nu cedeze unor tendințe străine de natura ei, să nu facă compromisuri, dar în același timp ea trebuie să aibă o dinamică sănătoasă, un ritm de creștere, care pretinde schimbare și adaptare, să fie sensibilă la imperativele Duhului Sfânt.
Când în viața unei biserici sunt necesare schimbări, dar nu toți membrii ei înțeleg această nevoie, se iscă tensiuni. Se întâmplă alteori să apară tendințe de schimbare inițiate de anumiți membri, sau factori de răspundere, care vor fie să imite alte biserici, fie să‑și impună un punct de vedere personal, când schimbarea nu este necesară, sau poate fi chiar primejdioasă. Rezultatul va fi un alt gen de tensiune.
În ambele situații criza nu e ușor de soluționat. Numai rareori sfatul este acceptat, numai rareori cei greșiți vor fi dispuși să admită că nu au dreptate, pe lângă faptul că însăși criza nu este ușor de identificat și diagnosticat.
Un Bun Sfătuitor
Ceva similar i s‑a întâmplat odinioară lui Moise în pustie, când el se istovea șezând zilnic pe scaunul de judecător, în vreme ce israeliții veneau să li se rezolve disputele. De dimineața până seara oamenii stăteau înaintea lui, așteptându‑și rândul la audiență. Trebuie să fi fost istovitor în adevăr, dar Moise nu‑și dădea seama, prins cum era cu trup și suflet în slujirea poporului pe care Dumnezeu i‑l dăduse în grijă. A fost nevoie de socrul lui, ca să‑l facă conștient de greșeala în care stăruia. Dar Moise a înțeles, a acceptat și a acționat în spiritul schimbării, care se impunea.
Gelu 