Fiecare popor își are tradițiile lui, fiecare familie își cunoaște obiceiurile ei, fiecare om rutina lui, fiecare credință datinile ei și fiecare lucrare uzanțele ei. Funcționăm mai ușor pe bază de stereotipuri stabilite cu multă vreme în urmă, cu care ne-am obișnuit atât de mult, încât le executăm mecanic, fără a mai gândi, fără a dori să le schimbăm, fără chiar a fi conștienți că o facem. Odată intrați în relație de simbioză cu obișnuința, acest mecanism mental atotprezent în lume, îi cedăm treptat controlul, acordându-i putere asupra acțiunilor noastre și rang de a doua natură.
Luăm mare parte din decizii în virtutea obișnuinței, unele din ele fiind doar reflexe declanșate de necesitățile vieții zilnice, de circumstanțe, sau de alți factori exteriori. Ne trăim viața sub imperiul obișnuinței și ne supunem schimbărilor inevitabile cu tot mai multă dificultate. De schimbările evitabile ne ferim.
Tradiția este memoria colectivă a unui grup, care o respectă, având încredere că istoria a verificat-o și validat-o ca atare. Tradiția este obișnuința ridicată la rang de noblețe.
Cu cât făgașele sunt mai adânc săpate, cu atât mai confortabil călătorim pe drumul vieții, împingând carul spre o destinație definită cândva în trecut. Prin constrângerile pe care le impune înaintării, făgașul garantează și destinația ei, dar rămâne mai fidel trecutului decât viitorului. În cuvintele lui Elbert Hubbard, tradiția este ca un ceas care ne arată ce oră a fost cândva în trecut.
Fără îndoială, tradiția poate juca un rol pozitiv în istorie și credință, ca factor stabilizator. Dar un accent exagerat pus pe tradiție, în dauna altor factori, care contribuie la echilibrul necesar, poate preface tradiția în frână a istoriei și a credinței personale. Venerată fără discernământ, tradiția devine reflectarea în prezent a unui context istoric dispărut, un anacronism ținut în viață prin mijloace artificiale. ”Tradiționaliștii sunt pesimiști cu privire la viitor și optimiști cu privire la trecut”, spune Lewis Mumford pe sub mustață.
Cât privește religia, tradiția caută să perpetueze în prezent credința celor dispăruți de multă vreme. Scriptura își pierde treptat autoritatea ca singurul izvor al adevărului (revelat), în timp ce părerile înaintașilor câștigă tot mai multă putere. Acumulările succesive de erori, interpretări date Scripturii de reprezentanți proeminenți ai tradiției și un bagaj de scrieri apocrife adunat de-a lungul secolelor, înlocuiesc treptat credința inspirată din Cuvânt. Rezultatul inevitabil va fi o credință moartă a celor vii.
William Poteet relata în The Pentecostal Minister cum, în 1903, țarul Rusiei a observat o santinelă postată undeva între zidurile Kremlinului, fără ca locul respectiv să justifice în vreun fel nevoia unui ostaș. Nu era nimic de păzit acolo. Punând să se facă cercetări, află că în 1776 țarina Ecaterina cea Mare, plimbându-se într-o zi pe domeniul palatului regal, a zărit acolo prima floare a primăverii.
- ”Pune-ți aici o santinelă; nu cumva să calce careva pe floricică”, a poruncit țarina.
Nimeni n-a îndrăznit ulterior să revoce ordinul țarinei și astfel, vreme de peste o sută de ani, fără întrerupere, nenumărați soldați au făcut de strajă pe mormântul anonim al unei flori de primăvară.
De obicei, tradițiile nu se nasc intenționat, ci cresc din semințe aruncate ca din întâmplare, de multe ori fără a se mai ști de către cine, dar odată ajunse la rod, ne uimesc prin vitalitatea lor. Este nevoie de un spirit treaz, chiar eroic, pentru ca cineva să aibă curajul a introduce o modificare în tradiție și uneori e nevoie de un set de circumstanțe favorabile pentru ca schimbarea să fie implementată.
Gelu 