Ne-am obișnuit să considerăm toamna ca sezonul împlinirilor, al strângerii roadelor, al belșugului, al bilanțului. Îi sărbătorim generozitatea prin “Ziua Recoltei”. În note exclusiv pozitive și optimiste, îi atașăm tot felul de așteptări.
Dar este oare rezonabil să așteptăm invariabil recolte bogate? Se ridică recolta întotdeauna la înălțimea speranțelor și a investițiilor noastre? Se pare că răspunsul corect, deși nedorit, este un emfatic “nu”. Toamna se numără bobocii, dar și lipsa unora din ei se contabilizează tot în cursul aceluiaș anotimp.
Neanunțate, neașteptate, cum le stă în fire, surprizele se arată la momentul cel mai puțin oportun. Unele recolte pot fi compromise. Unele așteptări rămân neîmplinite. În loc de speranțe, deseori culegem dezamăgiri.
Eu sunt pomul, de la care se așteaptă roade. Totul depinde de mine. Mi se va cere în funcție de cât mi s-a dat. În satisfacție pentru rodnicie, Stăpânul va emite o apreciere, sau în frustrare pentru sterpiciune, El va rosti o sentință. Va fi ea: “Taie-l” (Luca 13:7)?
În cazul că aceasta din urmă este situația, Cineva este încă prezent ca să mijlocească, ”Mai îngăduie-l încă un an!”
Un an de îndurare.
Al câtelea?
Anul speranțelor înnoite.
Gelu 