Un foarte reușit joc de cuvinte în limba engleză, intraductibil în românește, ne informează că, ”marriage is not a word; it’s a sentence”. Cum multe cuvinte englezești au înțelesuri multiple, în calamburul amintit ”sentence” are și înțelesul gramatical de propoziție sau frază și pe cel juridic de sentință.
Ca frază, în mod ideal, căsătoria este o istorie scrisă de amândoi soți și citită de lumea prin care ei se perindă. În cazul mai puțin fericit, unul din soți își impune stilul său în compunerea frazei căsniciei lor, iar în cel mai jalnic dintre cazuri, unul dintre ei este redus la tăcere, situație în care pentru el mariajul devine ”martiraj”, sau ”căznicie” în loc de căsnicie.
Juridic vorbind, căsătoria este o sentință, auto-acceptată la început cu entuziasm și mari speranțe, ispășită apoi de fiecare soț în felul lui, de-a lungul unei veiți trăite, mai mult sau mai puțin, ”împreună”.
Cineva asemăna căsnicia cu o cetate asediată, cu ziduri înalte și fără porți. Cei dinafară o iau cu asalt, dornici și deciși să intre în interiorul zidurilor ei. Cei dinlăuntrul cetății, în loc s-o apere de invazii, nu-și doresc nimic mai mult decât să scape în afara zidurilor. Desigur că, în entuziasmul ei, metafora este împinsă un pic prea departe, căci pe ici-colo se găsesc și căsnicii fericite.
În sensul originar al căsătoriei, cetatea pare o metaforă potrivită pentru căsătorie, în intenția ei de a fi inexpugnabilă, numai că în zilele noastre metafora și-a cam pierdut din forță. Porți și portițe au fost săpate în zidurile ei, astfel că traficul înspre interior și în afară este tot mai intens și tot mai facil, atât ilegitim cât și legiferat.
Fondatorul cetății căsniciei nu-i altul decât Creatorul, Christos este Împăratul, iar Duhul Sfânt legiuitorul. Legile cetății sunt puține, dar clare, cele mai de bază fiind, mai întâi dragostea, apoi îngăduința, iertarea și slujirea. Cu astfel de legi, auto-acceptate și auto-impuse, cine are nevoie de mecanismul justiției instituționalizate?
Gelu 