Meditez uneori la viața în Eden, așa cum a fost intenționată de Creator. La Grădina prin excelență, sădită de însuși Dumnezeu, grădină care ar fi umplut de mult pământul, dacă ar fi fost lucrată și păzită de Adam și de urmașii lui în ascultare de Dumnezeu, mulțumindu-se cu perfecțiunea dăruită de Creator, atât în mediul lor de viață, cât și în ei înșiși. Au dorit însă imposibilul, adică ceva mai mult decât perfecțiunea.
Perechea fericită și inocentă și-a plecat urechea la insinuările unui intrus în grădină! Sugestia Șarpelui le-a fost prezentată cu puterea de seducție a unei alternative greu de refuzat care, odată acceptată, căpăta putere de ispită și-și câștiga dreptul de a li se oferi urmașilor ca perpetuă alternativă.
Încerc să-mi imaginez părtășia cu Dumnezeu a primei perechi de oameni. O încercare nostalgică, veți zice, și nu v-aș putea contrazice. Aflu de fiecare dată că imaginația, cu toate lăudatele ei virtuți, rămâne o unealtă incapabilă a evoca perfecțiunea creației și mă trezesc, invariabil, la răsărit de Eden, undeva departe, nu atât în spațiu, cât mai ales în timp și … în imperfecțiune.
Aflu, însă, cu nespusă ușurare, că n-am fost abandonați de către Creator și că părtășia nu ne-a fost interzisă, acum ea oferindu-ni-se la nivelul duhului și al credinței, mediatorul ei fiind rugăciunea. Am putea spune că rugăciunea este un vestigiu al părtășiei edenice, un rudiment al comunicării inițiale, nemijlocite, cu Creatorul, dar cea mai eficientă cale de părtășie cu El în dispensația actuală.
Perfecțiunea mediului în care omul a fost plasat, precum și perfecțiunea ființei create, justificată de faptul că purta chipul Creatorului, ne îngăduie să ne imaginăm ca desăvârșită comuniunea și comunicarea din Eden. Alungat din Grădină, însă, Adam s-a găsit dintr-odată într-un mediu străin și ostil. În Eden însărcinarea lui a fost să lucreze grădina și s-o păzească. Afară din grădină, soarta lui a devenit trudă și sudoare, condițiile în care avea de-acum să-și scoată hrana din pământul blestemat, luptând cu spinii și cu pălămida.
Dar, cum vehicolul, prin excelență, al comunicării este cuvântul, Dumnezeu a dăruit omului înstrăinat harul rugăciunii. Tot prin cuvânt i-a dăruit și revelația Sa, Cuvânt care avea să devină trup, făcând posibilă identificarea cu El în răscumpărare. Certitudinii originare din Eden i-a urmat frustrarea de a-L căuta “bâjbâind”, în tărâmul cu puține repere de la răsărit de Eden (Fapte 17:27).
Rugăciunea este un imens privilegiu, reflectat în apelativul de “Tată”, cu care Dumnezeu ne permite să I ne adresăm, îngăduindu-ne să cerem, să pledăm, să-I mulțumim și să reluăm părtășia cu El. Rugăciunea este un subiect mare. N-am înțeles multă vreme de ce se scriu cărți întregi despre rugăciune, cărți de care sunt pline rafturile librăriilor creștine, când pare atât de simplu a ne ruga. Numai că rugăciunea nu înseamnă doar a ne pune pe genunchi, a împreuna mâinile, a închide ochii și a deschide gura, ori o combinație asemănătoare celor de mai sus. Verbul ”a se ruga” nu este sinonim cu a vorbi, spune, declara, comunica, discuta, etc, ci are un înțeles unic și special …
Rugăciunea nu este nici dar duhovnicesc, nici roadă a Duhului, măcar că Duhul ne ajută în rugăciune (Romani 8:26). Duhul mijlocește pentru noi în inima noastră, iar Christos mijlocește lângă Tatăl în favoarea noastră. Responsabilitatea noastră este s-o practicăm, ca o probă a dragostei, a prețuirii, a supunerii și a dependenței noastre de Tatăl. Este parte din “neprihănirea noastră” (Matei 6:1). Ce păcat ar fi să ne folosim de ea ca de un colac de salvare, doar când au eșuat toate alternativele la care am apelat deja.
Cartea lui Daniel ne spune că rugăciunea este un demers rezolvat în spațiul spiritual și ocazia să pătrundem în tărâmul unde se decid destine pentru veșnicie, unde în luptă se implică în favoarea noastră forțele îngerești (Daniel 10:13). Pascal ne asigură că, prin rugăciune, Dumnezeu ne acordă “demnitatea cauzalității”, adică face din rugăciunile noastre cauza unor lucrări ale Sale, care constituie răspunsul Său la rugăciunile respective, fie în favoarea noastră, fie spre beneficiul altor oameni. Devenim astfel împreună lucrători cu El.
Rugăciunea este un subiect mare și bogat în teorie, dar trebuie să recunoaștem că este mult neglijată în practică. Ca să-i înțelegem folosul și importanța ar fi poate suficient să ne imaginăm cum ar deveni viața de credință dacă ni s-ar retrage dintr-odată acest har, dacă ni s-ar refuza rugăciunea și am fi abandonați propriilor noastre puteri, să ne descurcăm pe cont propriu. De fapt, cam așa se și întâmplă, dar nu prin abandonarea divină, ci prin voia noastră, când neglijăm rugăciunea. Auzeam încă din copilărie cunoscuta metaforă după care rugăciunea ar fi respirația sufletului. Întrebarea care se impune de la sine este cum ar fi să respirăm doar de două ori pe săptămână, când suntem în biserică?
O încercare de a define rugăciunea mi se pare superfluă, “căci nu știm cum trebuie să ne rugăm“(Romani 8:26). Tocmai de aceea “Duhul mijlocește pentru noi”. Și cine poate defini lucrarea Duhului?
Iacov ne aduce aminte că sărăcia noastră o datorăm faptului că nu ne rugăm, sau ne rugăm motivați de egoism. Două primejdii pasc rugăciunea, neglijarea și abuzul, ”nu aveți pentru că nu cereți, sau cereți rău”. Despre neglijare nu-i nevoie să detaliem, fiind bine cunoscută, iar abuzul, așa cum l-a demascat Isus, poartă două fețe; mai întâi abuzul fățarnicilor, apoi cel al păgânilor (Matei 6), de care trebuie să ne ferim.
”I have been driven to my knees many times because there was no place else to go.” (A. Lincoln)
Gelu 