Absalom


Absalom, frumosul și răsfățatul fiu al familiei regale, râvnește să urce pe tron și se pare că nimic nu poate sta în calea acestui intrigant înnăscut, care-și ascunde cu abilitate intențiile, disimulate în dosul unor cuvinte nevinovate, sau suspendate într‑o tăcere greu de interpretat. Plănuind asasinarea lui Amnon, “Absalom n‑a vorbit nici bine nici rău cu Amnon; dar a început să‑l urască, pentrucă necinstise pe soru‑sa Tamar” (2 Samuel 13:22). El știe să aștepte ani de zile, până ce momentul oportun se ivește pentru acțiune. Între timp își detaliază și desăvârșește planurile.

Din uneltire în uneltire, țelul final vizat este uzurparea tronului, “De m‑ar pune pe mine judecător în țară! …” Evitând să pronunțe cuvântul “împărat”, el ocolește bănuielile. “Orice om care ar avea o neînțelegere și o judecată, ar veni la mine, și i‑aș face dreptate” (2 Samuel 15:4). Ce nevinovat și altruist sună frazele menite să introducă sugestia în mintea omului de rând, care nu vede nimic suspect la mijloc! Cât de curând au uitat oamenii felul de dreptate pe care și‑a făcut‑o singur împotriva lui Amnon! Și astfel, Absalom “câștiga inima oamenilor lui Israel”, dându‑le dreptate în toate litigiile, pe care le aduceau la Ierusalim spre judecare, “înțelegându‑i”, câștigându‑i în mod ieftin cu o îmbrățișare și o sărutare mincinoasă.

Arta lui Absalom de a‑i manipula pe oameni se vădește în clipa când se decide să acționeze hotărâtor, dând cărțile pe față. El poftește două sute de oameni din Ierusalim să‑l însoțească la Hebron unde, chipurile, avea de adus jertfe, ca împlinire a unei juruințe. Cei două sute de oameni devin un fel de ostateci care “l‑au însoțit în prostia lor, fără să știe nimic” (2 Samuel 15:11), pioni nevinovați, sacrificați cu sânge rece în jocul ambițiilor fără măsură, joc al cărui scop era șahul regelui ‑ crima dublă care, în cazul de față, se chema paricid și uzurparea tronului împărătesc.

Una din primele măsuri pe care răsculatul Absalom le ia, este să‑și asigure complicitea lui Ahitofel, dovedind prin aceasta cât de ușor se poate confunda șiretenia cu înțelepciunea și cât de incertă este diferența dintre ele, când lipsește aprobarea divină. Ahitofel, sfetnicul împărătesc, unanim prețuit și admirat, se alătură uzurpatorului, acceptând prima invitație care i se face.

În vremuri tulburi de răscoală, ca cea stârnită de Absalom, imprevizibilul se instaurează ca lege. Dacă este posibilă vreo prognoză a zilei de mâine, ea nu poate prevedea decât instabilitate de sută la sută, într‑un climat bântuit de intrigă și uneltire în rafale neostoite, pe fondul unei neîncrederi generale, cauzată de teamă și alimentată de suspiciune. Degeaba cauți puncte fixe într‑un tărâm scuturat de seisme. În locul unor vechi prieteni găsești inamici, iar legătura de familie nu mai înseamnă nimic. Loialitățile se schimbă brusc și surprinzător, trădarea se preface în virtute, supraviețuirea devine țelul suprem, neutralitarea nu mai este posibilă, orice pas e riscant și orice hotărâre luată se poate dovedi fatală. Zarul a fost aruncat, însă, și toată lumea așteaptă deznodământul cu sufletul la gură.

Împăratul fuge din Ierusalim împreună cu vitejii lui, făuritorii de altădată ai unor fapte de basm. Fuge urmărit chiar de fiul lui, pe care‑l iubește cu o dragoste de psalmist. Fuge plângând, cu capul acoperit și cu picioarele goale, suind în chip profetic Muntele Măslinilor. Ajuns pe culme, se oprește și se închină până la pământ înaintea lui Dumnezeu, într‑un gest de supremă umilință, o închinare lăuntrică, mai mult decât una exterioară, care presupune acceptarea voii Lui, oricare va fi aceasta.

Paradoxul umilinței este că, acolo sus, pe culmea muntelui, se realizează coborârea interioară veritabilă “până în pulberea pământului”. Spre umilința adevărată, trebuie să urci. Vulnerabil, incert, penitent …

Acolo sus, pe culmea umilinței, împăratul primește și răspunsul, soluția, pe care n‑o înțelege deplin, dar o intuiește cu inima lui de profet. Răspunsul este Hușai Architul, personificare a loialității, în cea mai neagră zi din viața împăratului, care‑l urmează cu haina sfâșiată și cu capul acoperit cu țărână, prieten adevărat, care “iubește oricând și în nenorocire ajunge ca un frate”.

Ca un gest de credință, când e vorba de soarta lui și o dovadă de reverență față de Dumnezeu, chiar în vremuri de restriște, David trimite chivotul înapoi la Ierusalim, împreună cu preoții Țadoc și Abiatar, acolo unde le era locul, nevoind să disturbe rânduielile sfinte ale Templului. Împăratul înțelegea că Templul are temelii mai trainice decât palatul și că nu cade sub jurisdicția sa. O dinastie urmează alteia, un împărat domnește mai mult sau mai puțin, după cum hotărăște Suveranul din Înaltul Cerului, dar Templul e menit să dăinuiască prin generații.

Hușai este trimis și el înapoi, la statul major al răscoalei. Cu loialitatea unor asemenea oameni asigurată, cu preoții și sfetnicul infiltrați în tabăra vrăjmașă, împăratul nu poate pierde.

Vitejii nu‑i sunt de folos acum. Soarta bătăliei, înainte de a se lămuri pe câmpul de bătaie, se decide la sfatul celor neprihăniți și după planul Celui Atotputernic. Oștiri și bani nu pot schimba nimic. În ziua luptei, nu armele și‑au adus aportul principal în câștigarea victoriei căci, “pădurea a mâncat mai mult popor în ziua aceea decât a mâncat sabia” (2 Samuel 18:8). Oamenii piereau cu miile, rătăciți în pădurea confuziei, incapabili să se orienteze corect, într‑o situație care nouă astăzi ne pare foarte limpede. Oamenii piereau din pricina unor loialități greșite, alese în mod ușuratic, poate din interes, dar poate mai degrabă din lipsă de discernământ. Nesiliți de nimeni, plăteau tribut unui răsculat, ce ridica mâna împotriva unsului Domnului, care se întâmpla să fie chiar tatăl lui.

Departe de câmpul de bătaie, în tihna casei și singurătatea inimii lui, unul singur murea ucis de propria sa mână. Premergându‑l pe Iuda cu o mie de ani, Ahitofel, trădătorul împăratului, își pune casa în rânduială, își scrie testamentul, aruncă o ultimă privire peste averea părinților săi și apoi se spânzură, fără măcar să guste remușcarea de a fi vândut sânge nevinovat, nu pentru argint, ci pentru … pentru ce oare? Ahitofel murea, supărat “ca văcarul pe sat”, din cauză că sfatul lui n‑a fost ascultat într‑o singură împrejurare. O face ca pe un act de răzbunare, căutând să priveze lumea de prezența lui indispensabilă. Dar nimeni nu este indispensabil, mai cu seamă când se crede astfel. Cuvintele din 2 Samuel 16:23 ne spun că “Sfatul dat pe vremea aceea de Ahitofel avea tot atâta putere ca și când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu. Tot așa era cu toate sfaturile lui Ahitofel, fie pentru David, fie pentru Absalom”.

Ahitofel însă a ajuns să creadă că are întotdeauna dreptate, și i se părea de neconceput a nu fi ascultat. O altă părere decât a lui i se pare un afront intolerabil. Întâietatea personală a ajuns să conteze pentru el mai mult decât viața. Oamenii îl socoteau înțelept, dar se credea singurul înțelept.

Biblia îl caracterizează pe Ahitofel ca “sfetnicul lui David” (2 Samuel 15:12), în contrast cu Hușai, pe care-l numește “prietenul lui David” (2 Samuel 16:16), o diferență demnă de a fi contemplată.

Un tragic sfârșit în viața celui mai înțelept dintre sfetnici! Mintea lui ascuțită, puterea de analiză și deducție, experiența de viață distilată vreme de mulți ani, au văzut și de data aceasta soluția cea mai profitabilă pentru “clientul” său. Un atac rapid, îndrăzneț, fără zăbavă, îndreptat împotriva împăratului însuși și executat necruțător, ar fi împlinit în doar cîteva ceasuri toate ambițiile lui Absalom și, culmea ipocriziei, ar fi cruțat poporul: “voi lovi numai pe împărat” (2 Samuel 17:2). O numesc ipocrizie, pentru că nu cred că-i păsa lui Ahitofel de popor, câtă vreme nu‑i păsa de unsul Domnului.

Dar este o limită, până la care Dumnezeu permite lucrarea răutăți și care sfârșește inevitabil într‑o fundătură finală. Și se pare că drumul mândriei este cel mai scurt spre un asemenea deznodământ. Scara succesului este lipsită de ultima ei treaptă, cea mai de sus. Pasul care ar trebui să fie cel final, aduce prăbușirea în abis. Oare nu este aceasta lecția cea mai limpede, care ni se impune, când medităm asupra evenimentelor petrecute cu trei mii de ani în urmă? N‑a fost treapta aceea lipsă chiar capcana în care au căzut doi oameni mistuiți de același foc al ambiției personale, unul râvnind tronul tatălui său, iar celălalt faima de a fi primul și singurul sfătuitor alături de uzurpator?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s