S-a întâmplat cu multă vreme în urmă, cândva în secolul trecut. Unul din colegii mei de serviciu acceptase să mă însoțească la biserică și ne-am înțeles s-o facă într-o joi seara, când nu risca să se expună prea multor ochi curioși. Știți care erau precauțiile oamenilor sub regimul comunist. Tot cu acest scop ne-am urcat la balcon, mult mai puțin populat ca sala mare de la parter.
Văzându-l pe Valeriu Brâncovan urcând la amvon, alături de păstorul bisericii, mă felicitai copios în sinea mea, sigur că dădusem lovitura. Totul părea de bun augur. Serviciul de seară s-a derulat în mod obișnuit, doar că eu așteptam cu nerăbdare să aflu efectul lui asupra colegului meu. Am ieșit din biserică și am luat-o în tăcere spre tramvai. Abia după vreo două stații de mers cu tramvaiul am lansat întrebarea inevitabilă, “Ei, ce impresie ți-a făcut?”
Gânditor, privind pe geam undeva departe, în fața lui, deși era întuneric de-acum, îmi răspunse, “Știi, m-a impresionat felul cum v-ați oprit din rugăciune toți de-odată, ca la comandă”.
Tăcerea s-a interpus din nou între noi. Eram cu adevărat surprins. Ce era să mai spun? Mă așteptasem la cu totul altceva. Mi-a trebuit o vreme să accept că Dumnezeu lucrează altfel decât ne închipuim noi. Eram și eu începător pe atunci. Dar ideea a rămas înfiptă în mintea mea și am înțeles mai târziu că rugăciunea în comun este ca o orchestră în exercițiul ei, că are nevoie de un dirijor și că acesta nu este altul decât Duhul Domnului. Este imposibil să nu realizezi când El conduce cu adevărat rugăciunea în comun, sau când bagheta nu mai este în mâna Lui. Până și un musafir prezent în adunare pentru prima dată, în seara evocată de mine, a fost impresionat de disciplina și armonia rugăciunii dirijată de Duhul.
A nu se uita, însă, că instrumentiștii exersează acasă multe ore pe săptămână, pentru a putea fi contribuitori adecvați la armonia orchestrei în timpul concertului săptămânal. Ei vin pregătiți și fiecare adaugă ceva, conform partiturii pe care o citește și o execută.
Vă imaginați cum ar fi rugăciunea în comun, dacă fiecare credincios ar ”exersa” zilnic acasă rugăciunea, în odăița lui? Dacă ar veni cu bateriile spiritual încărcate la biserică? Dacă ar avea ce să ”dea”, în loc să vină numai a ”primi”! Nu mă refer la nivelul sonor, ci la eficiența și rezultatele rugăciunii în comun. Poate că listele de ”cauze” ale bisericii n-ar rămânea ani de zile neschimbate, ci schimbarea ar fi evindentă în chiar credincioșii deveniți rugativi.
Fiecare aduce ceva cu sine, când vine la adunare, fie hrană, fie băutură (1 Corinteni 11:17-22), fie o nevoie, fie o cerință, fie o mulțumire. Apostolul reproșa credincioșilor din Corint dezordinea din biserică la Cina Domnului. Le recomanda să se aștepte unii pe alții, să țină cont unii de alții, să împărtășească unii cu alții ce au adus de acasă, în ultimă instanță – să-și dea întâietate unii altora, principiu pe care Pavel nu obosește să-l accentueze în epistolele sale.
Gândindu-mă la aceste lucruri, o metaforă s-a impus cu timpul în mintea mea. Mi-a plăcut să-mi imaginez rugăciunea în comun ca zumzăitul unui stup de albine, egal, uniform, eficient, disciplinat, odihnitor, sugerând faptul simplu că fiecare albină își cunoaște locul și sarcina de îndeplinit în comunitate. Nu mai vorbesc despre dulceața produsului final! Numai trântorii fac notă discordantă în stup, tolerați și suportați de albine, indivizi ducându-și traiul pe ajutor de stat (welfare). Tulburare în stup se face numai când albinele roiesc. Când o parte din ele ”se roiesc”. E indicat să stai departe de stup în astfel de situații.
Felicitări pentru articol și pentru memoria ce nu te-a lăsat. Încă. God bless, Tavi