Săptămâna petrecută de Toma în propria companie, trăind tumultul interior al îndoielii sale, trebuie să fi fost teribilă. N-aş fi vrut să-i fiu nici prieten, nici frate, nici coleg de lucru, în săptămâna neagră a vieţii sale, în timp ce îndoiala făcea ravagii în fiinţa lui. Deşi poate că în folosul nostru purta el nedorita povară.
O ştim cu toţii din proprie experienţă – îndoiala roade pe dinăuntru şi drenează de puteri şi sufletul şi trupul. Ca avatar al credinţei, ca alter ego competitiv şi încăpăţânat al ei, acest impostor prăbuşeşte fiinţa umană într-un război civil devastator. Îl numesc impostor din pricina iligitimităţii sale ca soluţie a problemei cunoaşterii. Îndoiala paralizează procesul luării deciziei, perpetuând deliberările la nesfârșit, împiedicând ajungerea la concluzia finală. Faptul că amintesc credinţa şi cunoaşterea în acelaşi pasaj, sper să nu fie pentru nimeni un nod în papură; Noul Testament face conecţiile necesare între cele două noţiuni scripturale.
Faptul că Toma se afla altundeva în seara zilei dintâi a săptămânii, când Isus a apărut în mijlocul ucenicilor adunaţi în casă, ne oferă situaţia ideală, prin care suntem noi ajutaţi să ne înţelegem propriile îndoieli, iscate în lipsa unor dovezi aşa-zis palpabile, dovezi după care tânjim cu toții, fie c-o recunoaştem, fie că nu. Ne ajută să înţelegem mecanismul credinţei şi dialectica îndoielii.
Cu cine era Toma geamăn, de fapt? Cu sine însuşi!
Raportându-ne la Isus vom afla, mai devreme sau mai târziu, că în fiecare dintre noi zac doi gemeni; un credincios şi un îndoielnic, ucenicul în care Isus se poate încrede, şi cel capabil să-L tăgăduiască, fie din oportunism, fie din teamă. Nu poate fi pace între cei doi gemeni, ci doar o luptă necurmată pentru întâietate, precum Esau şi Iacov se luptau încă în pântecele mamei lor. Cu timpul, unul dintre “gemeni” va birui, fie credinciosul, fie îndoielnicul. Şi îndoiala îşi are dialectica ei, locul ei în drumul spre credinţă. Existenţa ei se legitimează câtă vreme căutarea adevărului este autentică, ţinând seama că, în lumea în care trăim, se manifestă o cruntă opoziţie împotriva adevărului.
La fel au stat lucrurile între ucenici. După nenumărate dovezi ale divinităţii lui Isus, oferite lor vreme de trei ani şi jumătate, unul L-a vândut, altul L-a tăgăduit, şi toţi L-au părăsit în noaptea îndoielii, în care El a fost prins.
Apoi, pe drumul Emausului călătoreau doi “gemeni”. Perplecşi din pricina veştilor aduse de femei, cei doi întorceau posibilitatea Învierii pe toate feţele în mintea lor. În dimineaţa aceleiaşi zile Maria Magdalena îi informa că Isus i se arătase viu (Ioan 20:11-18). Nu mai ştiau ce să creadă. Şi iată că, la Emaus, li s-au deschis ochii şi L-au recunoscut. Faptul că nu L-au cunoscut pe drum revela noi dificultăţi în calea credinţei în învierea Lui. Cei doi ucenici călătoreau pe drum împreună cu Isus, vorbeau cu El, Îl ascultau tâlcuindu-le Scripturile, “ce erau cu privire la El” (Luca 24:27), dar pur şi simplu nu-L puteau recunoaşte. În lumina acestui fapt pare legitim testul propus de Toma pentru recunoaşterea Domnului înviat, adică semnele palpabile lăsate în palme şi coastă de cuiele şi suliţa călăilor.
Dar, la întoarcerea în mijlocul celorlalţi ucenici, raportul întâlnirii cu Isus înviat menţionează doar pe unul dintre drumeţii “gemeni”. Iată ce scrie Luca, “A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon” (Luca 24:34). Unde era acum tovarăşul de călătorie al lui Simon? Dispăruse fără urmă. Întâlnirea cu Isus spulbera definitiv pe geamănul îndoielii lui Simon.
Ucenicul Ioan, vorbind despre sine însuşi, după ce văzuse mormântul gol, scrie că “a văzut şi a crezut” (Ioan 20:8). Deci, şi Ioan a avut nevoie să vadă, înainte de a crede. Dar credinţa care “vede”, credinţa bazată pe dovezi, nu pare a fi apreciată în ochii lui Dumnezeu. Ioan recunoaşte în continuare că ei “tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus trebuia să învieze din morţi” (Ioan 20:9). Iată de ce a fost nevoie ca Isus să tălmăcească Scripturile pentru Simon pe drumul Emausului.
Credinţa adevărată este credinţa care onorează Scripturile, adică revelaţia lui Dumnezeu. Scripturile constituie singura temelie pentru credinţă. De aceea, îi spune Isus lui Toma, “Ferice de ceice n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20:29).
Gelu 