Aplicăm noțiunea de toleranță la domeniul lucrurilor controversate (recunoscute ca atare sau nu), al diferențelor între noi (acceptate sau nu), al unor convingeri neîmpărtășite de toți, dar cu care toți ne confruntăm, la normele de comportament acceptabile în societate.
Într-o lume fragmentată la nesfârșit, explodată în puzderie de cioburi, colorate în toate nuanțele posibile, fiecare din ele rivalizând să capteze atenția publicului, toleranța se impune ca o nevoie acută. În lipsa unui liant universal, care să țină lucrurile împreună și să ne ajute a trăi în înțelegere unii cu alții, toleranța poate (cel puțin) să îndulcească fricțiunea dintre semeni și să prevină dezintegrarea socială. Nu putem ridica toleranța la nivel de soluție universală, dar putem face din ea calea de mijloc a coexistenței pașnice, numitorul comun al consensului …
Gama extrem de largă de diferențe între oameni se datorează unei multitudini de factori (geografic, istoric, rasial, etnic, etic, lingvistic, cultural, economic, tehnologic, etc). În condițiile atât de diverse ale existenței pe planeta noastră, coexistența nu e posibilă fără un nivel adecvat de acceptare reciprocă, atât pe fondul deosebirilor obiective dintre oameni, cât și al diferențelor subiective. Lipsa unui prag minim al acceptării reciproce exacerbează diferențele spre grade succesive de intoleranță (polul opus), ale cărei urmări posibile au fost exemplificate din belșug în istorie.
Toleranță înseamnă, în primul rând, a accepta o persoană (sau un grup) cu care împărtășim un context social, chiar dacă ideile, credințele, concepțiile, obiceiurile acelei persoane (sau grup) nu le putem accepta. Acceptarea presupune a prețui persoana în sine infinit mai mult decât ceea ce crede, gândește și practică ea. Înseamnă a fi capabili să trecem peste obstacole care, deși semnificative, nu le permitem să devină și insurmontabile, îngăduindu-le să rămână în continuare diferențe, dar nu și bariere între noi.
Trăim lângă “aproapele” nostru, omul de care trebuie să ținem seama. Nu putem trăi fără “aproapele”, nu ne putem descotorosi de el, nu-l putem ignora, fără a încălca o lege de bază a umanității, în vigoare încă de la Creație. Substantivul “aproapele” devine viabil doar însoțit de pronumele posesiv “al meu”, “al tău”, “al nostru”. Cain a încercat să-și justifice vrăjmășia față de fratele său în cuvinte inacceptabile înaintea Creatorului: “Sunt eu păzitorul fratelui meu?”
În pilda Samariteanului Milos, Isus definește clar noțiunea de “aproapele” și o exemplifică dincolo de orice dubiu. Dar încercarea omenească de a se eschiva datoriei, de a se “îndreptăți”, începe totdeauna cu întrebarea “cine este aproapele meu?” Pilda ne arată cât de importantă este definirea termenilor pentru orice discuție serioasă. Noțiunea de “aproapele” se dezvoltă în cercuri concentrice, de îndată ce suntem dispuși a privi cu interes în jurul nostru; de la frate, la prieten, la credincios, la consătean, la concetățean, la străin, etc, iar relația cu el condiționează legătura noastră cu Dumnezeu, după cum porunca lui Christos ne cere: “du-te întâi și împacă-te cu fratele tău” (Matei 5:24).
Înainte de a putea face pentru el cel mai mărunt lucru, ai nevoie să-l bagi în seamă, să-l cunoști, să-l accepți … să-l tolerezi. Dacă treci pe lângă el, ocolindu-l pe partea cealaltă a drumului, ca preotul și levitul, nu faci decât să-l abandonezi sorții lui nefericite, care a făcut din el o victimă. După ce tâlharii l-au jefuit și l-au bătut, l-au părăsit la marginea drumului, aproape mort, ce faci tu pentru el? Ignorându-l, lăsându-l să moară acolo, nu faci decât să isprăvești treaba începută de tâlhari.
Nu există justificare pentru indiferență. Una din învățăturile morale cele mai pregnante ale pildei este că, deși nu exista toleranță pentru samariteni, totuși, un samaritean oferă lecția interesului plin de compasiune pentru “aproapele” aflat în nevoie. Răspunsul la întrebarea justificativă “cine este aproapele meu?” vine, în mod firesc, la sfârșitul pildei, și este frazat din nou sub formă de poruncă: “Du-te de fă și tu la fel” (Luca 10:37). Inițiativa îți aparține ție; cu alte cuvinte, tu ești “aproapele” celui aflat în nevoie, față de care ești ținut responsabil (verset 36).
De toleranță avem nevoie la toate nivelele vețuirii într-o lume a varietății. N-a fost intenția Creatorului să facă din noi còpii fidele ale unui prototip unic, ci personalități unice, egale în esență, dar singulare ca individualitate. Varietatea în creație ilustrează nemărginirea înțelepciunii creatoare a unui Dumnezeu atotputernic și valoarea conferită de El fiecărei ființe create.
Pe de altă parte, găsim ideea de toleranță surprinzător de contorsionată în vremea noastră, silită să însemne o acceptare indiscriminată a oricărei aberații în gândire sau deviații în purtare. Riscul de a fi etichetat “intolerant” a ajuns un stigmat în societatea contemporană, care alterează în mod artificial atitudinea oamenilor, făcându-i să acționeze de multe ori contrar convingerilor tradiționale și împotriva propriei lor conștiințe. Din această pricină, numai rareori este discutată în mod serios, deși se apelează la ea frecvent, ca la o pârghie de acționat în apărarea intereselor proprii, sau invocată ca o încercare de a impune acceptarea nedisputată și indiscriminată a ideologiei proprii.
Doar simpla auzire a cuvântului “toleranță” face inconfortabili pe mulți oameni, poate tocmai din pricină că nu este clar definit în mintea lor. Chiar fonetic, cuvântul sună parcă prea bombastic, trezind suspiciunea unora, declanșând instinctul de apărare al altora. Ambiguitatea noțiunii în mintea multor oameni izvorăște în mare măsură din dublul înțeles al cuvântului; toleranță în sens bun sau rău. Tot de aici decurge și dificultatea de a o defini, odată ce discernământul între bine și rău a fost eradicat, ca temelie a definirii ei; toate acestea grevate pe dorința de a evita stigma pe care o poate aduce toleranța (intoleranța) într-o societate confuză din punct de vedere moral.
Toleranța este o sabie cu două tăișuri, pe care nu știm întotdeauna cum s-o mânuim, preocupați mai mult de grija de a nu vedea vătămate interesele personale. Este ca o monedă cu două fețe, care trebuie întoarsă ca să-i poți vedea reversul, dar nu-i poți vedea amândouă fețele în același timp. Partea ieftină a acestei monede, cu mare circulație și putere de cumpărare în zilele noastre, înseamnă a accepta totul, fără nici un discernământ. A tolera totul, renunțând a mai aplica judecăți de valoare, tinde să devină una din “virtuțile” supreme în epocile de decadență. Pe bună dreptate afirma G. K. Chesterton că “Toleranța este virtutea omului fără convingeri”.
Nu întâmplător, ca o consecință a unei astfel de situații și mentalități, în Los Angeles s-a deschis cu câțiva ani în urmă așa-numitul Muzeu al Toleranței, care funcționează ca un simbol al atitudinii prevalente în societatea contemporană și care, paradoxal, expune mai degrabă mostre ale intoleranței. Este mai ușor să arăți acuzator cu degetul spre “aproapele”, decât să-ți deschizi brațele în semn de acceptare sinceră a persoanei, necondiționată și nealterată de prejudecăți.
Toleranță înseamnă a respecta drepturile legitime ale altora, chiar dacă nu agreez cu filosofia, credințele, ori comportamentul lor. De notat că nu pot tolera pe cineva decât dacă mă aflu în dezacord cu el. Rezervăm toleranța pentru oamenii pe care-i considerăm greșiți sau deviați de la normă. Cuvântul cheie este “normă”. Pentru ca toleranța să rămână un concept valid, ea are nevoie să se raporteze la o “normă”. Fără un standard unic, existent în mod obiectiv, deasupra tuturor părerilor personale, toleranța devine o noțiune fluidă, o cale de a promova orice agendă și interes personal. Astăzi, în aceste vremuri de relativism în gândire și morală, prin simplul fapt că socotești pe cineva greșit, ești considerat intolerant. Conform aceastei abordări simpliste, toleranța, în sensul real al cuvântului, își pierde rațiunea de a exista.
“Tolerance is another word for indifference” (Somerset Maugham).
Gelu 