Neprihănirea Noastră

”Într-o zi, Isus Se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul din ucenicii Lui I-a zis: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.” (Luca 11:1)

Nu cred că i-au făcut ucenicii vreo cerere lui Isus, care să-I fi fost mai plăcută decât aceasta. Răspunsul Lui a fost prompt, amplu și explicit, acoperind nu numai rugăciunea, ci și milostenia și postul, acestea trei constituind ”neprihănirea voastră” (Matei 6:1). Este vorba de o neprihănire personală, distinctă de neprihănirea dăruită de Dumnezeu ca răspuns la credința noastră (Matei 6:33, Romani 3:22, etc). Este credința pusă în practică, credința cu mânecile suflecate, credința încălțată cu ghetele râvnei, credința cu privirile ațintite în sus, credința care întinde o mână aproapelui (prin milostenie), care alege să depindă de Dumnezeu (prin rugăciune) și care se disciplinează pe sine (prin post).

Beneficiile neprihănirii personale, exersate corect, vor fi bunăstarea sufletului nostru (cerută de la Dumnezeu prin rugăciune), disciplinarea trupului (obținută prin post) și binecuvântarea aproapelui (cu bunurile noastre materiale).

Isus începe prin a rosti o avertizare absolut necesară împotriva practicării greșite a ei. Deși neprihănirea este ”a noastră”, egoismul, mândria și exhibiționismul n-au ce căuta în practicarea ei. Cuvintele cheie în pasajul din Matei 6 sunt, ”în ascuns” (fără reclamă) și ”răsplată” (de la oameni, sau de la Dumnezeu), consecințele exercitării eronate a neprihănirii fiind ”fățărnicia” (în relație cu oamenii) și pierderea răsplătirii (din partea lui Dumnezeu).

Privirile oamenilor se opresc la suprafață, la aparențe, în timp ce Dumnezeu vede în ascuns. Pe oameni îi putem impresiona cu ușurință. Când admirația semenilor ne este este scopul, ne limităm la tărâmul orizontal al existenței, ne-am ales singuri răsplata și va trebui să ne mulțumim cu efemeritatea ei. Este o tentație permanentă să facem lucrurile bune de ochii lumii, greșit motivate, pentru o răsplată imediată, la  îndemâna noastră.

Ideal este a ne îndeplini neprihănirea în ascuns, fără martori și audiență, alegând să lăsăm răsplata la latitudinea lui Dumnezeu.

Milostenia

Tipului de milostenie demascată și combătută de Isus îi place să sune din trâmbiță, să atragă atenția audienței asupra ei și este făptuită spre a-și promova imaginea personală, nu din interes și dragoste pentru apropaele. Isus are în vedere oameni religioși, cărora nu le este străin conceptul de ”milostenie”, dar cărora le scapă esența acestei virtuți. Așa se explică faptul că ei caută atât admirația păgânilor prin ostentația actului lor (în ulițe), cât și a credincioșilor (în sinagogi și biserici). Cu cât mai mare se întâmplă să fie audiența lor, cu atât mai mare le este satisfacția personală. Tot ce are Isus de spus despre atitudinea lăuntrică a faptei lor este – fățărnicie.

Dar fățărnicia este doar începutul. Consecințele ei sunt multiple și mai răspândite prin biserici decât se pare. Când milostenia este făcută în mod privat, este posibil ”să nu știe stânga ta ce face dreapta”. La fel, este posibil să fie făcută ”în ascuns”, când milostenia ia forma contribuției monetare aruncată în farfuria colectei în biserică, când lipsește ostentația, astfel că numai Isus cunoaște suma contribuției (vezi văduva săracă, din Luca 21). Anomalia apare în cazul contribuțiilor bănești către biserică, făcute prin cec-uri, sau alte forme de plată, când sumele contribuite sunt cunoscute, sau pur și simplu destinate în mod conștient a fi cunoscute și făcute spre a obține în schimb avantaje personale, adesea spre a fi răsplătite cu slujbe în biserică. Procedeul se cheamă ”simonie” în limbajul bisericesc, a fost identificat promt de apostoli și condamnat cu asprime (Fapte 8:19). Cum se procedează în biserica ta?

Advertisement