Inimi Închise, Uși Zăvorâte

Ți s-a întâmplat vreodată să petreci singur-singurel, departe de familie, de prieteni și biserică, una din sărbătorile mari ale credinței creștine? Poate ai fost trimis în delegație în alt oraș, poate ai ieșit din cazarmă pentru câteva ore cu bilet de voie, pe când erai militar în termen. Poate, ca elev sau student, la sute de kilometri de casa părintească, ai rătăcit la întâmplare prin oraș, neștiind încotro s-o apuci. Poate că traversezi chiar în aceste zile pustiul de ghiață al singurătății umane …

Frumusețea sărbătorii pălește fără tovărășia celor dragi. Cadrul adecvat pentru bucurie este părtășia. În condițiile cele mai puțin fericite, chiar tovărășia unor străini este preferabilă singurătății și poate împlini nevoia de părtășie a inimii, măcar la nivelul ei de bază. Așa se explică exuberanța în masă a oamenilor, când sărbătoresc un eveniment deosebit, cum ar fi izbânda unei revoluții dezrobitoare, biruința în război, sau chiar un eveniment frivol cum este victoria echipei favorite de fotbal. Momentele de bucurie intensă trebuiesc împărtășite. Oamenii dau buzna în stradă, strigă, cântă și îmbrățișează niște necunoscuți.

Ori, poate în momente de singurătate, ai nutrit dorința să vizitezi o familie recomandată de părinți la plecarea ta de acasă. Te-ai grăbit, plin de speranțe, spre adresa căutată. Ai apăsat cu emoție butonul și auzeai zbârnăitul strident al soneriei dincolo de ușă. Ți se părea că toți vecinii de pe scara blocului aud soneria și-i simțeai parcă spionându-te prin vizorul ușii lor. Numai în spatele ușii din fața ta nu se auzea nici cel mai slab zgomot, oricât de atent îți ciuleai urechile. În cele din urmă, convins că ușa va rămâne închisă, coborai scările cu pași rari și inimă grea, uitându-te în urmă la fiecare cotitură, cu o ultimă fărâmă de speranță …

Lumea în care trăim este fragmentată de prea multe ziduri și uși, fărâmițată în spații prea mărunte. Ziduri ridicate cu scopuri legitime, care protejează, dar și ca bariere nelegiuite, care izolează. Aceeași ușă ține pe unii afară și izolează pe alții înăuntru. Cu cât cineva trăiește vremuri mai bune, cu atât mai mulți oameni bat la ușa lui și cu atât mai ferecate îi sunt porțile, menite să țină afară pe nedoriți.

Isus n-a avut uși (cum n-a avut nici casă) și n-a fost barieră care să-i țină pe oameni departe de El. Dar cele mai multe uși L-au ținut (și-L țin încă) pe El afară, pentru că inimile-L țin la distanță. Mai mult, în limbajul metaforic al Evangheliei Sale, Isus S-a făcut pe Sine Ușa deschisă spre mântuire și Calea care duce spre cer: Singura Cale și singura Ușă!… El a lansat invitația universală, fără restricții de nici o natură: “Veniți la Mine, toți …”. A mers încă și mai departe, punându-se în poziția de a bate El în mod stăruitor la ușa inimilor noastre.

“O, ce bine-i când o ușă se deschide cu iubire”, sună binecunoscuta cântare. Dar în fața lui Iosif și a Mariei toate ușile Betleemului au rămas închise, în ziua când au avut cea mai mare nevoie de găzduire. Pentru perechea cea mai obosită, pentru femeia însărcinată, gata să nască, pentru soțul îngrijorat, pentru Pruncul ceresc, pregătit să descindă în lumea noastră, nu s-a găsit loc în toată cetatea. Pe cine găzduiau oare hanurile de poposire ale Betleemului și odăile de oaspeți din zilele acelea?

Un loc de găzduit se poate pregăti aproape întodeauna; un pat se poate așterne oriunde, chiar pe podeaua odăii, ori în bucătărie, dacă  în inimă este loc de primire. Ți s-a întâmplat poate și ție să poți oferi musafirilor doar un pat improvizat pentru câteva nopți, având mai târziu surpriza să ți se mulțumească mai sincer și mai călduros decât dacă le-ai fi oferit dormitoare separate. Ai riscat poate pedepse aspre, ignorând opreliști comuniste, când ai deschis ușa casei tale spre găzduire clandestină unor musafiri veniți de peste hotare, care nu erau invitații tăi, pe care nici măcar nu-i cunoșteai. Când inima acceptă și primește, ușa casei se deschide cu bucurie și minunea prezenței cerești se întâmplă: “Să nu dați uitării primirea de oaspeți, căci unii prin ea au găzduit, fără să știe, pe îngeri”.

Pentru Iosif și Maria, chiar țara natală a devenit neprimitoare. Nu poți fi popular, când bați la ușă în numele lui Mesia. S-a găsit adăpost în Egipt pentru familia sfântă, dar nu în propria țară, pentru că vatra inimilor era rece, mințile erau împotmolite în prejudecăți, iar credința adevărată mai rară decât argintul.

Astăzi, în anul de grație 2013, a venit rândul pentru inima mea și a ta să dea un răspuns. Domnul bate și astăzi la uși, o știm prea bine. Bate prin mâna celor mai neînsemnați frați ai Lui. Oare pe câți dintre ei i-am nesocotit, i-am respins, i-am ignorat, i-am considerat nedemni de ospitalitatea noastră, de timpul nostru prețios, de eleganța interioarelor noastre, de valoarea banilor noștri?

Advertisement