De la Recunoștință la Mulțumire


O istorioară imaginară descrie ziua în care soarele n-a răsărit. S-a făcut ora șase dimineața, fără să se fi crăpat de ziuă. La șapte, nici o rază de lumină. La prânz bezna era groasă ca la miezul nopții. Păsările n-au cântat deloc, doar bufnița spărgea din când în când liniștea nefirească cu huietul ei. Urmară orele lungi, cernite, ale după-amiezii. În cele din urmă sosi și seara, dar nimeni nu se pregătea de culcare. Unii plângeau în tăcere, alții-și frângeau mâinile în disperare. Bisericile erau ticsite de oameni așternuți cu fața la podea. Au rămas pe genunchi toată noaptea.

Spre sfârșitul acelei nopți lungi de agonie și teroare, milioane de oameni, cu sufletul la gură și obrajii brăzdați de lacrimi, au ieșit pe străzi, cu privirile rugătoare ațintite spre răsărit. Când cerul începu să se coloreze în roșu și apoi răsări soarele, un strigăt de ușurare și bucurie izbucni din toate piepturile. Strigau cu toții, ”Binecuvintează suflete al meu pe Domnul!”, căci soarele a răsărit din nou, după o zi de întuneric.

Obișnuiți cu consistența binecuvântărilor lui Dumnezeu, tindem să uităm a-I fi recunoscători.

Termenul ”recunoștință” este un derivat al verbului ”a recunoaște”, echivalent ca semnificație cu a admite o binefacere, un ajutor, o binecuvântare primită, ori un serviciu de care ne-am bucurat. Recunoștința este conștientă de o ”datorie” interioară față de binefăcătorul ei. Dacă această datorie va fi vreodată ”achitată”, sau nu, este o altă istorie. De prea multe ori nu este achitată.

Recunoștința este o atitudine pasivă, neîmplinită, nerealizată – o greutate purtată pe umeri, de care inima are nevoia să se descarce, însă un ”ceva” anume, care aparține eu-lui, o împiedică s-o facă.

Aspectul activ al recunoștinței este mulțumirea, termen folosit mai puțin ca substantiv și mai mult ca verb, adică a ”mulțumi”. Recunoștința se descarcă pe sine de datorie aducând mulțumiri cui le datorează. În balanța relațiilor interumane recunoștința ne arată ușori, în timpe ce mulțumirile echilibrează balanța.

Din zece leproși vindecați de Isus, unul singur s-a întors să-I mulțumească.

Cu mulți ani în urmă un vapor se scufunda pe lacul Michigan, la Evanston, Illinois. O echipă de studenți de la Northwestern University au sărit în ajutorul celor în pericol de a pieri înecați. Unul dintre ei, pe nume Edward Spencer, a reușit să salveze 17 pasageri ai vaporului. În final, când el însuși a fost dus, epuizat de efort, în dormitorul său, tânărul se tot întreba, ”Am făcut oare tot ce se putea?”

După mulți ani, R. A. Torrey amintea acest incident într-o predică ținută în Los Angeles. Un om din audiență a strigat că Edward Spencer se afla în sală. Dr. Torrey l-a invitat imediat pe platformă. Un om în vârstă, cu părul alb, a urcat încet treptele, în timp ce audiența aplauda. Dr. Torrey l-a întrebat, ce anume i-a rămas întipărit în minte cu mai multă pregnanță privitor la eveniment. ”Doar atât, domnule”, răspunse el, ”din cei 17 oameni salvați, niciunul n-a venit să-mi mulțumească”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s