Marele apostol al neamurilor călătorea spre capitala marelui imperiu al neamurilor. Dacă ”toate drumurile duceau spre Roma”, nu se putea ca tocmai Evanghelia mântuitoare a lui Isus Christos să ocolească cetatea cea mare, care, în trufia, ei se lăfăia mulțumită de sine pe renumitele-i coline. Chiar și anii se numărau “de la întemeierea Romei”.
Evanghelia progresează în chip tainic, chiar dacă slujitorul ei este legat în lanțuri. După cum avea să scrie apostolul Pavel mai târziu din Roma, “împrejurările în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei” (Filipeni 1:12). Pe cheltuiala imperiului, apostolul călătorește spre instanța judecătorească supremă a lumii de atunci, purtător al Evangheliei după care lumea întreagă avea să fie judecată (Romani 2:16).
Evanghelia Împărăției se confruntă fără încetare cu imperiul puterii umane. În ultimele două capitole ale cărții Faptele Apostolilor, descifrăm această confruntare la bordul corăbiei sfărâmate de furtună. A fost nevoie de trei corăbii pentru a ajunge la țintă și, în final, toți oamenii au știut că succesul călătoriei nu s-a datorat Dioscurilor (Fapte 28:11), zeii patroni ai marinarilor, ci Dumnezeului în care se încredea Pavel (27:23-24).
La bordul corăbiei cu care naviga spre Roma, apostolul se afla, împreună cu alți întemnițați, sub paza unei cete de ostași, sub comanda sutașului Iuliu. Poate că nu întâmplător, numele legiunii de care aparținea ofițerul purta numele de Augusta, care însemna “slăvit”, epitet rezervat autorității imperiale. Să fi fost doar o altă dimensiune a confruntării dintre Evanghelia cu adevărat slăvită a lui Isus Christos și spiritul uzurpator, de inspirație luciferică, al lumii acesteia?…
Cum sezonul prielnic călătoriei navale tocmai se încheiase, vânturi potrivnice începeau să agite marea, fiind evident că, după cuvintele apostolului, “călătoria nu se va face fără primejdie și fără multă pagubă, nu numai pentru încărcătură și pentru corabie, dar chiar și pentru viețile noastre”. Totuși sutașul, care avea putere de decizie, “a ascultat mai mult de cârmaci și de stăpânul corăbiei”, hotărând să continue călătoria, în ciuda sorților potrivnici.
În luarea deciziei, sutașul a ținut seama de mai multe lucruri. Primul a fost dorința generală de a ajunge la Fenix, în Creta, un liman mai confortabil pentru iernat. Procedând astfel, el ignora sfatul apostolului de a rămâne la locul numit, atât de sugestiv, “Limanuri bune”.
În al doilea rând, sutașul ținea seama de cererea proprietarului, care-și dorea corabia ancorată într-un port mai sigur, pe timpul anotimpului nefavorabil.
În al treilea rând, a urmat sfatul cârmaciului, expertul de la bord, care-l asigura că scurta călătorie, până la locul ales pentru iernat, era posibilă.
În al patrulea rând, sutașul a luat în considerare votul majorității, căci “cei mai mulți au fost de părere să plece cu corabia de acolo”.
În cele din urmă, vremea părea să coopereze cu intențiile lor, dând semne de îndreptare: “Începuse să sufle un vânt ușor de miazăzi”, făcându-i pe cei mai mulți să uite cât de înșelător este să te bizuiești pe vânt.
Mai cu seamă adierea blândă stârnită dinspre miazăzi venea ca o făgăduință dulce, tocmai la momentul potrivit, dând ghes unor speranțe aproape pierdute. Crezându-se “stăpâni pe țintă”, a fost dat ordinul de a ridica ancora și corabia plutea încrezătoare spre țintă. Dar, ne spune mai departe relatarea biblică, “nu după multă vreme, s-a deslănțuit asupra insulei un vânt furtunos”, cu nume bine cunoscut și temut de marinari.
Toate calculele sutașului se topeau în vânt, iar corabia, săltată pe valuri, “fără să poată lupta împotriva vântului”, scâncea jalnic din toate încheieturile. Pânzele au fost coborâte și corabia a fost încinsă cu frânghii, ca s-o țină laolaltă. A treia zi, spune autorul Faptelor Apostolilor, “noi, cu mâinile noastre, am lepădat uneltele corăbiei”. Toate eforturile posibile au fost încercate, pentru a salva corabia. Nu și încărcătura ei, care fusese aruncată în mare cu o zi înainte, iar ”ținta”nu mai era destinația inițială, ci salvarea vieților lor. Doctorul Luca descrie moralul celor de la bord cu aceste cuvinte: “Soarele și stelele nu s-au văzut mai multe zile și furtuna era așa de puternică, încât la urmă pierdusem orice nădejde de scăpare”.
Deciziile unui singur om afectează, de obicei, și pe alții. Decizia sutașului Iuliu de a continua călătoria, în ciuda primejdiei, a afectat 276 de pasageri la bordul corăbiei, împreună cu familiile lor, care-i așteptau acasă, și s-ar fi dovedit catastrofală pentru toți, dacă nu s-ar fi aflat la bord și omul lui Dumnezeu. Deși sfatul lui n-a fost băgat în seamă în luarea hotărârii, măcar că era bazat pe experiența vieții și pe bunul simț, până la urmă salvarea tuturor călătorilor a venit prin el. Apostolul a plecat în călătorie ca prizonier la bord și a sfârșit ca și căpitan al corăbiei. Viețile cruțate ale pasagerilor a fost darul lui Dumnezeu pentru credinciosul care știa să mijlocească pentru alții în rugăciune și care-și lega soarta proprie de a celor cu care avea de-a face. Iar Domnul îi dădea izbândă și trecere înaintea tuturor.
Oamenilor le place să se lase legănați în iluzia că sunt stăpâni pe țintă, fie că-i vorba de un scop pe termen scurt, ori de țelul suprem al vieții. Ei se dovedesc incapabili să vadă cum această amăgire este spulberată în jurul lor în fiecare zi, în viețile altor oameni. Când fac din dorințele inimii ținta călătoriei, oamenii își asumă riscuri, călătorind orbește pe marea vieții, în ciuda multor primejdii, pe care nu sunt dispuși a le lua în considerare. Este, oare, de mirare că mulți eșuează, pierzându-și încărcătura, corabia și, în final, viața?
Gelu 