”Atunci Petru s-a apropiat de El și I-a zis: ”Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu, când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?” Isus i-a zis: ”Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte”. (Matei 18:21-22)
Din rugăciunea ”Tatăl Nostru” Petru a reținut condiționarea iertării sale – iertarea greșiților săi. Dar întrebarea din citatul de mai sus, adresată lui Isus, trădează un grad scăzut de înțelegere a iertării, atât a celei primite, cât și a celei dăruite. Sugerând cifra 7 ca limită a iertării oferite greșitului său frate, Petru se condamna pe sine la același tratament din partea acestuia. Bănuiesc, însă, că nici nu-i trecea prin minte a se pune pe sine în poziția (interschimbabilă a) greșitului. Oare nu reținuse principiul enunțat anterior de Isus, ”Cu ce măsură măsurați, vi se va măsura” (Matei 7:2)?
”Până la șapte ori?” sună ca o sugestie, și încă una care se voia generoasă, sugestie cu atât mai nelalocul ei, cu cât era adresată lui Isus. Sugestie a neprihănirii de sine, care face fratelui o repetată (dar nu definitivă) concesie. Este iertarea contabilizată, zgârcită, care iartă strângând din dinți, așteptând de fapt ziua scadenței. Este iertarea mentală a unei inimi care nu-i dispusă a uita greșelile așa-zis iertate.
Răspunsul lui Isus îi smulge lui Petru pământul de sub picioare, lăsându-l suspendat în aerul rarefiat al trăirii prin credință. Șaptezeci de ori câte șapte nu are menirea unei cifre exacte, ci a unei deprinderi de a ierta continuu. Scadența cifrei 7 este anulată și aritmetica suspendată. Iertarea nu-i doar o chestiune de răbdare pentru fratele recidivist, ci de dragoste și înțelegere. Îl înțelegi pe aproapele tău doar când te transpui în locul lui. Și te pui în locul lui numai când îl socotești egal ție.
Gelu 