La loc de cinste între uimitoarele capabilităţi ale fiinţei umane se plasează echilibrul. Fără echilibru funcţionarea noastră ca fiinţe în stare să se ridice în picioare, să umble, să alerge, să lucreze, într-un cuvânt – să se mişte – n-ar fi posibilă. Pentru a realiza echilibrul propriu, trupul are nevoie să învingă forţa gravitaţională a planetei şi să-şi coordoneze continuu mişcările, lucru pe care-l reuşeşte folosindu-se de energia internă acumulată în muşchi, care, la rândul ei, este coordonată la nivelul centrului de comandă din creier.
Ne-am născut cu aparatul trebuitor echilibrului, dar funcţionalitatea lui am dobândit-o prin exersare. Mama ne-a ridicat de nenumărate ori din pătuţ, ne-a ţinut la pieptul ei, ne-a legănat, ne-a hrănit, ne-a vorbit, şi ne-a purtat prin cameră, toate acestea obişnuindu-ne cu mişcarea trupului în relaţie cu mediul înconjurător. Încetul cu încetul, zi de zi, simţul echilibrului se dezvolta în trupşorul bebeluşului. Ochişorii s-au deprins a urmări obiectele în mişcare din jur, căpşorul se întorcea în direcţia sunetelor prinse de urechi, iar mânuţele şi picioruşele zvânceau în toate părţile, întărind muşchii trupului, în greutate de doar câteva kilograme.
Curând copilaşul s-a putut ridica şi sta în picioare, făcând primii paşi agăţat cu mânuţele lui de mâna mamei. Din ziua aceea n-a mai avut astâmpăr, cerând cu scâncete şi braţe întinse să fie plimbat de mână în jurul camerei. Mai aventuros din fire, tăticu îi da drumul din când în când, lăsându-l să facă pe cont propriu primii paşi. În scurtă vreme micuţul n-a mai avut nevoie de sprijin şi din ziua aceea lumea a fost a lui, aşteptând să fie explorată.
Echilibrul era de acum un fapt realizat, conecţiile între centrul de comandă din creier, aparatul specializat din interiorul urechii şi muşchii trupului, stabilit odată pentru totdeauna. Ca toate celelalte funcţiuni ale trupului, echilibrul îşi împlineşte datoria fără ca noi să mai fim conştienţi de lucrarea lui şi felul cum o face. Beneficiem doar de el, şi o facem fără oprire de-a lungul călătoriei pe pământ.
La echilibrul interior al personalităţii umane vreau să ajung prin aceste scurte rânduri, nu ca să-l explorez cu mintea, ci ca să-l admir cu inima. O însuşire cu adevărat rară. Spre deosebire de echilibrul trupului, care-i universal, echilibrul minţii şi al inimii este un “dar” scump, pe omul şi-l face lui însuşi. Îl posedă spre propriul său folos, dar profită de el şi oamenii cu care are de-a face. Comparând lipsa echilibrului lăuntric cu a celui trupesc, devin evidente pagubele pe care această lipsă le provoacă, sieşi, ca şi semenilor.
Echilibrul se realizează când rezultanta tuturor forţelor care acţionează asupra unui sistem dat (sistem impersonal) este nulă. Adaptând acest principiu la personalitatea umană, am putea sugera că echilibrul este realizat în omul care, prin discernământ şi exerciţiul voinţei sale, stă pe picioarele lui, fără a se lăsa înfluenţat de opinii deviante, pe care a învăţat să le recunoască, să le evite sau, după caz, să le neutralizeze.
Omul fără echilibru, în schimb, este expus la tot felul de influenţe, cărora n-a învăţat cum să le facă faţă. El se clatină într-o parte şi în alta, în funcţie de atracţiile cărora le cade victimă şi nu de puţine ori se prăbuşeşte la pământ (la modul figurat). Lumea-i plină de influenţe şi nu-i nevoie să ne uităm decât la noi înşine, ca să realizăm dorinţa neostoită din fiecare individ de a-i influenţa pe ceilalţi. Adăugând educaţia, politica, reclama, media, religiile, arta (etc), la lista atracţiilor şi a influenţelor care asaltează fără contenire mintea umană, căutând s-o încline ba într-o direcţie, ba într-alta, ne putem face o idee despre importanţa propriului echilibru.
Cine poate face faţă tuturor influenţelor care se exercită asupra lui şi rămâne în picioare, neafectat de ele? Cine altul decât omul care şi-a făurit acest aparat interior, alcătuit din multele lui ingrediente, printre care putem enumera: cunoştinţa, discernământul, înţelepciunea şi experienţa.
Mai mult, apostolul ne spune că “a sta în picioare”, în echilibru duhovnicesc, înseamnă a lupta “împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12) şi adaugă îndemnul: “luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul” (6:13).
Gelu 