Invidia nu este virtute creștină, dar în doze minime nu este fatală. I-am invidiat întotdeauna pe muzicanți și, ocazional, am încercat să-i imit. Încercând să cânt, niciodată sunetele nu semănau cu notele de pe partitură. Când am luat în mână un instrument muzical, dreapta nu știa ce face stânga … Faptul că afonia mă plasează în compania unor persoane ilustre înseamnă puțină consolare, dar mă ajută s-o accept mai ușor. Iată ce mărturisește Charles Colson în una din cărțile sale, ”My paternal grandfather, son of Swedish immigrants, was orphaned as a young child and raised in a Boston orphanage. Astonishingly, he taught himself to play musical instruments, and as an adult he became a renowned musician – cornet soloist for the Boston Symphony Orchestra. Unfortunately for both my father and me, we missed out when those musical genes were passed on. I don’t even sing in church for fear of throwing others off-key”. În tinerețe mă surprindeam uneori mimând în timpul cântărilor în comun, din jena de a sta cu gura închisă.
Cântarea este parte din ființa noastră și împlinește o nevoie semănată în suflet de Creator. Când păsările cântă, ele comunică lucruri pe care noi nu le percepem, dar le înțelege Creatorul. Și cântarea noastră ar trebui să fie o comunicare cu Creatorul nostru, nu doar o manifestare artistică. Talentele ne-au fost date, nu ca să facem bani, nici să ne asigurăm faimă, ci cu scopul de a lucra la edificarea noastră comună ca Mireasă a lui Christos. Ridicăm împreună un edificiu de natură spirituală, care are nevoie să fie demn de Dumnezeu.
Puținele lucruri pe care le cunoaștem din Scriptură despre cântarea din Cer, sunt suficiente ca model, pentru a eleva cântarea noastră pe pământ și a o face compatibilă cu Cerul și cu veșnicia.
În vreme ce toate instrumentele muzicale au fost gândite de mintea omului și confecționate de mâna lui, vocea umană este creația mâinii lui Dumnezeu și, de aceea, se cuvine să I se adreseze Lui în închinare, laudă, rugăciune și devoțiune sfântă. Instrumentele pot acompania, dar numai glasul unui om iertat de trecutul lui e în stare sa exprime preaplinul recunoștintei inimii și se poate pleca până la pământ în adorarea care se ridică la cer și poate atinge alte inimi.
Numai vocea poate rosti, prin cântare, cuvântul de răspuns la Cuvântul chemării și promisiunii divine.
Gelu 
N-am mai încercat să cânt, dar dorința a fost întotdeauna în inimă. Am recurs la instrument din disperarea de a fi afon (well, nu totalmente, dar nu mă pot manifesta în siguranță decât la cântări în comun.
În prezent mă ”ispitește” acordeonul și mă văd, visând, cântând de unul singur, seara pe răcoare, în grădină. S-audă și vecinii, spre deliciu sau supliciu.
Good to hear from you!
Too bad că nu ai comentarii. Am mai trecut pe la tine uneori, acum am şi rostit.
Şi, în completarea rostirii vocii celui salvat, probabil cu cât i s-a iertat mai mult, cu atât e mai ascultător şi recunoscător acum.
De cântat la instrumente ai mai încercat?