Unde Este Înțeleptul?


Măcar că nu‑mi “este dat” (1 Corinteni 12:8) să vorbesc despre înțelepciune, trebuie să recunosc că sunt cucerit de valoarea ei intrinsecă și de importanța ei practică pentru viață. Cred, pur și simplu, că nu ne putem orienta prin hățișurile unei lumi cufundate în confuzie, fără lumina izvorâtă din darul înțelepciunii dăruite de Dumnezeu. De aceea, diagnosticul auto-aplicabil, recomandat de apostolul Iacov, ne vine tare la îndemână celor mai mulți dintre noi, mai cu seamă că ne oferă și soluția (Iacob 1:5).

Cu un efort constant încerc a mă feri de primejdia universală, cu putere de ispită, semnalată în Proverbe 3:7; 26:12 și 16; 28:11, care nu ocolește pe nimeni, aceea de a ne socoti singuri înțelepți. De la leneșul din 26:16, până la bogatul din 28:11, se perindă un șir de pretinși înțelepți, din care puțini muritori lipsesc. Rămâne de datoria noastră să ne întrebăm, dacă nu cumva ne lăsăm și noi ademeniți de făgăduințele goale ale înțelepciunii lumii acesteia, înghesuindu‑ne “la coadă”, nu să primim, ci să dăm cu larghețe și altora din pretinsa fântână a înțelepciunii proprii, auto-declarate și auto-apreciate!

Biblia este plină de avertismente și nu cruță această ispită, demascând‑o cu extremă vigoare. “N‑a prostit Dumnezeu înțelepciunea lumii acesteia?”. În ochii Lui sfinți, înțelepciunea veacurilor este infatuare deșartă, băltoacă stătută a minții umane. Există o incompatibilitate de esență între Dumnezeu și lume, iar noi suntem prinși la mijloc, ca într‑o capcană în care vom pieri, dacă ne complacem s‑o considerăm normală, și din care putem ieși doar răspunzând ofertei de salvare a lui Dumnezeu.

Gradul de înțelepciune atins nu este niciodată un scop realizat. Idealul dorit al înțelepciunii depline ne va fi adăugat abia în Cer, ca încoronare a unei căutări neîntrerupte a ei, de o viață întreagă. Nu greșim noi încă? Nu facem gafe, uneori copilărești? Cineva spunea: “Săptămâna trecută am văzut un om care n‑a făcut nici o greșeală timp de 4,000 de ani. Individul era o mumie păstrată în British Museum!”

Înțelepciunea este un scop și un mijloc, în același timp. Ca țel, îl realizăm gradual, iar ca mijloc, ea ne îngăduie să trăim o viață care merită a fi trăită și ne ajută să atingem toate celelalte scopuri, care sunt după voia lui Dumnezeu.

Dar criteriul de evaluare a înțelepciunii cuiva stă în afara lui. Înțelepciunea lui e cântărită de alții, nu de el însuși. Nici un om nu‑și poate impune o faimă de înțelept asupra semenilor, în afară de cazul că purtarea și vorbirea lui îl ridică la acest rang. Paradoxal, însă, înțelepciunea (ca și umilința) dispare în clipa când devenim conștienți că o avem. Când ne dăm seama că suntem înțelepți (sau smeriți), în chiar clipa respectivă încetăm a mai fi înțelepți (sau smeriți).

Bănuiesc că și tu, cititorule, te lupți cu ispita aceasta, sperând că o faci cu deplină izbândă. Avem nevoie de ajutorul Celui ce dă înțelepciune, ca să ne facă atenți la capcana prezentă permanent înaintea picioarelor noastre, oridecâte ori deschidem gura să vorbim, oridecâte ori cineva ne ascultă, oridecâte ori apare tentația să dăm sfaturi, pe care nimeni nu ni le cere, când judecăm o pricină despre care nu cunoaștem toate datele (și pe care nimeni nu ne‑a chemat s‑o judecăm).

Poate că te‑ai întrebat și tu, așa cum am făcut‑o și eu de multe ori, ce este înțelepciunea, la urma urmei? Ființa ei pare atât de inefabilă, de vag conturată, de greu de prins în gânduri și în cuvinte, încât de nenumărate ori ne‑am lăsat păgubași în dorința râvnitoare de a o înțelege. Răsfoind o culegere de citate, proverbe, maxime, cugetări sau vorbe de duh ale unor oameni socotiți înțelepți, vom putea constata cât de mult diferă între ele și, nu de puține ori, se contrazic, chiar când tratează același subiect. Un argument în plus care dovedește că ea scapă celor mai mulți dintre muritori.

Este explicabil să fie greu de definit, înțelepciunea fiind darul Duhului Sfânt; știm de unde vine, o recunoaștem, căci este inconfundabilă și beneficiem uneori de prezența ei dar, ca și în cazul celorlalte noțiuni de bază ale vieții, ne izbim de dificultatea de a o analiza și defini. De pildă, ce putem spune despre viață, iubire, credință, timp și moarte? Ai încercat să le definești în cuvinte, care să fie general acceptate?

Scriptura ne spune, prin greu încercatul Iov : “Iată, frica de Domnul, aceasta este înțelepciunea; depărtarea de rău este pricepere” (Iov 28:28). Temându‑ne de Dumnezeu, vom căuta să‑i tratăm corect pe toții oamenii – un pas uriaș făcut în direcția cea bună. Știind că avem să dăm socoteală, devenim responsabili. Este definiția simplă dar atât de bogată pe care omul lui Dumnezeu o enunță, o înțelepciune ce ține seama de Creator și are în vedere veșnicia. Înțelepciunea răsplătește încă în viața aceasta pe cei ce o prețuiesc, dar o mai bogată răsplătire îi așteaptă pe aceștia din partea lui Dumnezeu, căci: “Cei înțelepți vor străluci ca strălucirea cerului” (Daniel 12:3).

Dacă prezența ei mi se pare a fi ușor observabilă în alții, lipsa ei ar trebui constatată în viața proprie. Am ajuns deja în situație de plâns, când absența ei este constatată de către alții în viața noastră și atunci nu prea mai sunt multe de făcut. De aceea ne îndeamnă Iacov la o atentă cercetare în epistola sa: “Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s‑o ceară de la Dumnezeu…”. (Iacov 1:5). Sau, după felul cum cel mai înțelept dintre muritori o pune în cuvinte, condiția primirii ei ar fi: “Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învățăturile mele, dacă vei lua aminte la înțelepciune, și dacă‑ți vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înțelepciune, și dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca argintul, și vei umbla după ea ca după o comoară, atunci … vei găsi cunoștința lui Dumnezeu” (Proverbe 2:1‑9).

La o sumară cercetare vom putea foarte ușor să observăm, că înțelepciunea este strâns legată de pricepere. Cele două cuvinte apar împreună în multe referințe biblice. Priceperea mi se pare a fi latura practică a înțelepciunii. Experiența, fie că este personală, fie a altora, este un corolar al înțelepciunii. Înțelepciunea ține seama de ea și o folosește.

Beneficiile ei sunt imense și valoarea ei de necântărit în balanță umană. Vine din sursă divină și țintește scopuri atinse în veșnicie. O scurtă dar relevantă listă a beneficiilor ei ne este prezentată în Proverbe 2:10‑19: Înțelepciunea afectează comportamentul, filozofia de viață, calitatea ei, atitudinea față de semeni, răspunsul la circumstanțe, impactul în lume, relațiile de familie. Înțelepciunea se exprimă cel mai pregnant în vorbire, de aceea le leagă apostolul Iacov una de alta în capitolul 3 din Epistola sa, dar și prin fapte, așa cum o spune tot el în capitolul 2. Dacă înțelepciunea ar fi cunoștință, sau educație, oricine ar putea deveni înțelept prin efort personal. Nu o putem obține singuri, dar o putem căpăta și primul pas spre obținerea ei este “frica de Domnul”.

Am putea oare spune, admițând că rămânem totuși departe de o definiție completă, că înțelepciunea este darul de a ști, abilitatea de a discerne binele de rău, de a lua decizia bună, arta de a înțelege ceea ce alții nu pot înțelege, a avea simțul dreptății, bunăvoință plină de răbdare … Înțeleptul știe când și ce să vorbească, când să tacă, și le face pe amândouă din motivație corectă, din rațiuni valabile, nu sub impulsuri de moment, ori ca să impresioneze. El trăiește nu numai în prezent, ci și în viitor și își are rădăcinile înfipte adânc în trecut.

Înțelepciunea firească este limitată și inferioară înțelepciunii dăruite de Dumnezeu, care se dezvoltă prin exersare (Evrei 5:14), este dirijată de Duhul Sfânt, condiționată de supunere, orientată atât spre beneficiul personal, cât și al Bisericii și al semenului. Dacă toți creștinii ar cere-o și ar primi‑o, creștinismul ar avea un impact imens în afară, iar înlăuntrul Bisericii – ei bine, imaginați‑vă ce ar fi o Biserică alcătuită numai din înțelepți și veți avea o idee despre cum va fi în Cer.

Pe nesimțite nisipul se scurge prin clepsidra timpului, golindu‑ne de puteri și de vise. Câte un mădular începe să doară, câte un organ începe să‑și trădeze slăbiciunea. Pentru unii oameni anii se scurg senini și aparent fericiți, legănându‑i în iluzia că au avut “o viață bună”, că sunt “mulțumiți de felul cum și‑au trăit‑o” și “nu regretă” mai nimic. Și nu bănuiesc veșnicia de regrete fără speranță, care‑i așteaptă. Puțini realizează în amurgul vieții lor că s‑au zbătut pentru lucruri care nu meritau, că s‑au zbuciumat punându‑și la bătaie sănătatea pentru scopuri ce nu durează. Dar este prea târziu.

Deși fiecare coșciug, pe care‑l privim filozofic (dar și cu detașare, din păcate), ne vorbește fără echivoc, deși fiecare monument funerar este o mărturie, pe lângă care trecem zeci de ani în șir, nu părem să recepționăm mesajul. Nu părem să înțelegem că toate lucrurile pentru care muncim rămân aici. Luăm cu noi, când plecăm, doar lucrurile cărora nu le‑am acordat atenția cuvenită, dar pe care le prețuiește Dumnezeu. Și lucrurile acestea sunt atât de importante pentru El, încât prezența și calitatea lor va hotărî locul spre care vom fi conduși în veșnicie.

Roadele aduse aici vor fi strânse în hambarele cerești, dacă vor fi găsite compatibile cu Cerul, sau vor fi aruncate pe grămada de gunoi a veșniciei, dacă nu vor fi acceptate la controlul final. Totul se va decide în funcție de tipul de înțelepciune, de care am făcut uz. A fost ea “înțelepciunea care vine de sus”, sau cea “pământească, firească, drăcească”, căci sunt numai două feluri.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s