Un Muzeu al lui Dumnezeu


Am urcat din nou în munți la începutul verii. Nu mai fusesem de mult și nu-mi venea să cred că iarna a trecut fără să văd zăpadă. Scadența a sosit abia în luna Iulie. Mă reîntorceam cu această ocazie în Sequoia National Forest, unde am urcat pentru prima dată în familie, iar a doua oară în grup. De această, a treia, oară mă duceam singur. Toate cele trei ocazii au fost profitabile în felul lor, de data asta însă m-am bucurat de liniște și singurătate, cele două lucruri după care de multe ori tânjim în această lume plină de zgomot, viteză și trudă…

Muntele reprezintă pentru noi locul spre care se urcă. Ei înșiși au avut nevoie să urce, să se ridice deasupra câmpiei, ca să devină munți. Munții s-au ridicat în picioare cu mari sforțări, ca să poarte păduri pe umerii lor colțuroși, îmbrăcându-se cu hlamida verde a celor de neam mare. Iar frunțile și le răcoresc, când sunt supărați, cu nori negri aducători de furtuni. La începutul verii par încărunțiți la tâmple cu albul rămas din zăpezile de peste iarnă.

Venerabili în lumea lor se cheamă și cei mai bătrâni, și cei mai înalți. Ei străjuiesc neclintiți văile dimprejur, purtând de grijă să slobozească din pântece apa zăpezilor topite, prin care adapă izvoare fără număr și potolesc setea câmpiilor de jos. Ei ocrotesc păduri în care-și găsesc adăpost viețuitoare fără număr.

Vântul este suflarea pădurilor din munți. El îți aduce în nări când mireasma rășinilor plânse din durerile tăcute ale brazilor, când răcoarea pâraielor din văi. Pădurea vorbește, dacă ai învățat s-o asculți și glasul ei este vântul. Când șuieră prin ramuri, brazii pipăie suflarea vântului cu fiecare crenguță, înțeleg mesajul și-l șoptesc mai departe, trecându-l peste următoarea culme …

Uriașul Sequoia

În California cresc cei mai masivi, cei mai înalți și cei mai bătrâni copaci din lume. Toți aceștia cresc încă în prezent, și cum ar putea fi altfel, căci muzeul lui Dumnezeu păstrează mai cu seamă exponate vii. Mândria pădurilor din masivul Sierra Nevada este Sequoia. Trunchiul lui, nefiresc de robust, ca un uriaș din alte vremi, îmbălsămat în rășini, pipernicește brazii de tot soiul care cresc în umbra și la adăpostul lui.

Aproape toți copacii Sequoia poartă pe trup cicatrici negre lăsate de focul care a încercat să-i ucidă, dar n-a reușit decât să-i facă mai neclintiți și mai căliți. Sequoia manifestă o uimitoare putere de autovindecare. Coaja de culoarea scorțișoarei, combinată cu ruginiu, compactă, cu grosimea de câteva zeci de cm, este impregnată puternic cu tanin, care o face deosebit de rezistentă la atacul insectelor și al focului. Focul, aprins de fulger, poate mocni multă vreme pe tulpina lui groasă, până ploaia sau zăpada îl stinge, apoi coaja se pliază și înfășoară rănile negre lăsate de foc și, cu timpul, le acoperă.

Cum semințele lor, bine încuiate în conuri mici și tari ca piatra, cad aproape una de alta, se întâmplă adesea ca pomii tineri să crească “umăr la umăr”. Cu vremea, pe măsură ce tulpinile lor se împlinesc, se îngroașă, ei se apropie și mai mult unul de altul. Când contactul între două, trei, sau chiar mai multe tulpini s-a făcut aproape de pământ, acolo unde sunt mai groși, coaja unuia dintre ei îi cuprinde în brațe, îi înfășoară și pe vecini, înfrățindu-se pe totdeauna, sau doar pentru o mie de ani, pentru ca mai apoi, spre vârf (pe măsură ce trupul lor se subțiază), să se desfacă din nou în două sau mai multe tulpini. M-a impresionat cum uriașii pădurilor se înfrățesc și, cu cât mai masivi sunt, cu atât mai uniți stau în picioare. Doar buruienile n-au loc unele de altele și se înfruntă, rivalizând pentru o bucățică de sol.

Trebuie să-i dai ocol, ca să realizezi cât de masiv este. Tulpina enormă, de culoare roșietică, vizibilă aproape în întregime printre ramurile groase și rare și verdele sănătos al crengilor pe care le poartă ca o tunică scurtă aruncată peste umerii lor vânjoși, fac un contrast minunat cu albul zăpezilor în timpul iernii.

Rădăcinile copacului nu sunt adânci, ele coborând doar la un metru în pământ, unde se împletesc într-o rețea țesută ca un covor care acoperă câțiva acri de pământ, desigur și din pricină că solul puțin adânc nu le permite să foreze în adâncime. Preferă să se înalțe spre cer și să dăinuiască prin veacuri, ca patriarhii credinței, ca Avraam care nu și-a înfipt rădăcinile în pământul țării promise, preferând să locuiască în corturi și să călătorească din loc în loc, mărturisind că se considera străin și călător pe acele meleaguri.

Sequoia sunt dinozaurii regnului vegetal, aflați încă în viață, faraonii împărăției pădurilor, îmbălsămați de vii în propriile lor rășini … Multe generații de brazi au încolțit, au crescut, s-au uscat și au putrezit lângă ei, prefăcuți în cele din urmă în solul din care-și trag ei vlaga.

Trăiesc în vreo 60 de pâlcuri (groves) de câteva zeci sau sute de copaci, numai în munții Sierra Nevada din California. Cel mai înalt specimen măsoară 291 de feet. Circumferința maximă a trunchiului este de 107.6 feet iar diametrul maxim de 40.3 feet. ”Generalul Sherman”, cel mai robust dintre ei, are o greutate totală estimată la 1,000 de tone, dintre care trunchiul cântărește cam 625 de tone. Un asemenea uriaș conține destul lemn pentru construirea a 40 de case cu câte 5 camere fiecare și are nevoie pentru a fi transportat de 30 de vagoane de cale ferată.

Redwood

Rudele lor apropiate, numiți Redwood (care este și un nume generic, ce desemnează și pe unii și pe ceilalți) sunt cei mai înalți copaci din lume și cresc și ei în câteva petice de pădure salvate de amenințarea securii și a fierăstrăului, după ce, vreme de peste 100 de ani, întinderi uriașe de pădure au fost prefăcute în cherestea. Nu se găsește nicăieri în lume, cu excepția unei panglici de pe coasta Californiei lată de vreo 30 de mile care se întinde între Monterey și nordul Californiei. Exemplarul cel mai înalt măsoară 369.2 feet și se ridică la înălțimea unui bloc cu 35 de etaje, fiind de peste două ori mai înalt decât căderea de ape a cascadei Niagara.

Se numără printre copacii cu cea mai mare rată de creștere, în vreme ce conurile lor sunt printre cele mai mici dintre toate coniferele, media fiind ceva mai puțin de un inch. Rădăcinile nu se înfig mai adânc de 10 feet în pământ, dar se răspândesc radial până la 100 de feet. Când e tăiat, rădăcinile nu mor, ci dau lăstari care formează un cerc în jurul butucului. Din cauza resurselor limitate de apă și lumină, după 25 de ani rămân cam zece dintre ei în picioare. În cursul următorilor 50 de ani numărul lor se reduce și mai mult.

Bristlecone

Bristlecone Pine – venerabilul patriarh, de neconstestat, al tuturor copacilor, stă în picioare pe câteva din coastele nu tocmai accesibile ale munților White Mountains (High Sierra) din centrul Californiei. Cel mai bătrân dintre ei, contemporan cândva cu Avraam și cu Iov, va rămâne anonim pentru cei mai mulți dintre vizitatorii (puțini), care se aventurează până în împărăția lor de cremene, căci păzitorii lor (rangers) vor refuza să-l identifice, ca să prevină posibile acte de vandalism. Cine nu poate crea, imită. Unii însă nu vor să imite din pricina mândriei lor, care și-ar admite astfel limitările, și atunci, distrug!

Cam 17 copaci au fost evaluați (de fapt dovediți prin măsurători exacte) la peste 4.000 de ani, cel mai în vârstă având la 4.6oo. Majoritatea sunt parțial vii, parțial uscați, dar toți cresc încă, fiind considerați virtual nemuritori. Nimic altceva nu crește la altitudinea aceea, la peste 11.300 feet.

La poalele munților, coborând spre mare, se întinde tărâmul destinat oamenilor, o vastă întindere de posibilități și alegeri dăruite cu larghețe nouă, în care trebuie să ne găsim fiecare un loc. O, de ne-am alege mai bine locul în lume! De n-am strânge pentru noi apele venite des sus, din Munte, în puțuri stătute, devenite apele nesănătoase ale egoismului și lăcomiei. De am lăsa cu bucurie un loc și pentru aproapele nostru, poate noul venit, poate nevoiașul lăsat de Dumnezeu, ca să ne încerce bunătatea inimii. De am lăsa să curgă spre alții râuri de binecuvântări și folos. Natura se oferă, se dăruiește tuturor, fără să facă deosebire. Și pentru a o face trudește uneori mii de ani, se pregătește, supraviețuiește, așa cum copacii Sequoia au făcut. Înainte ca noi să punem piciorul pe pământul american, copacii aceștia gigantici au crescut vreme de trei sau patru mii de ani, ca să ne vorbească astăzi despre măreția unui Dumnezeu infinit în bunătate și putere, în fața căruia contez și eu, contezi și tu. Muzeul naturii trebuie vizitat din când în când. Exponatele lui oferă lecții prețioase pentru cel dispus să învețe – sfătuindu-l să crească un uriaș, nu un pitic.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s