Privind în urmă la viața mea, împletită din fire de tot felul, îmi revin în memorie mai întâi amintirile frumoase, firele viu colorate, plăcute la vedere, pe care-mi place să le socotesc demne de admirație. Sunt trăsăturile mele dragi, cu care mă mândresc și pe care mă străduiesc să le arăt în lume. Sunt cunoscut mai ales după schița de portret, pe care am reușit s-o proiectez printre oameni.
Dar alături de ele, strâns împletite și imposibil de smuls din țesătură, stăruie cu încăpățânare fire pestrițe, de culori mai întunecate, de nuanțe triste, ce-mi evocă amintiri nedorite, uneori dureroase, lucruri pe care regret că nu le-am evitat la vremea lor, pe când se împleteau în țesătura vieții mele. M-am resemnat la o stare de complicitate neputincioasă cu slăbiciunile general umane. Acestea din urmă alcătuiesc un fond strident, în care nimic nu mai poate fi schimbat.
Tapițeria vieții îmi apare, astfel, ca un tablou vechi, neglijat, pătat de umbre nelalocul lor, care-i strică valoarea. Ca să-i ascund defecțiunile, sunt nevoit să modific perspectiva, să scad lumina până la punctul la care umbrele se îngroașă spre întunecime, iar părțile luminate ale tabloului rămân doar cele viu colorate, trăsăturile frumoase, care pot fi expuse la vedere, lucrurile care-mi fac cinste.
De ce trebuie să fie așa?..
Gelu 