Trudind, cu Traista Goală, pe o ”Cale Nespus Mai Bună”


Dacă vreunul din profeții Vechiului Testament ar trăi astăzi, oare cu ce cuvinte ar zugrăvi el situația bisericilor noastre? Ce ar avea să ne spună, personal, fiecăruia dintre noi? Căci simțim cu toții o nevoie acută de cuvinte pline de putere și adevăr, rostite din partea lui Dumnezeu, care să pună un diagnostic pe trăirea și lucrarea noastră. Dar, cum profeții din vechime și-au încheiat misiunea, și-au pecetluit mesajele, nu de puține ori cu prețul vieții, trebuie să căutăm în altă parte răspunsul la astfel de întrebări. Și, slavă Domnului, că nu avem nevoie să facem pelerinaje lungi la locuri sfinte, nici să apelăm la oameni venerați în popor. Noul Testament ne stă la dispoziție cu răspunsurile de care avem nevoie, deși, din păcate, mulți credincioși au făcut din principiile lui doar niște doctrine disputate.

Una dintre aceste doctrine este perpetuitatea darurilor duhovnicești. Mulți predicatori vorbesc despre lucrarea Duhului Sfânt și mulți autori scriu cărți pe aceeași temă, fiecare pretinzând a avea lumina de Sus. Dacă sunt cu toții luminați de Duhul, cum se face că părerile despre darurile spirituale rămân atât de diverse și contradictorii?…

Apostolul Pavel ne învață că “Dumnezeu a rânduit în Biserică … ” (1 Corinteni 12:28), oferind o listă cu câteva din slujbele și darurile rânduite. Observăm din capul locului că termenul Biserică e scris cu majusculă, desemnând Biserica universală. Slujbele și darurile respective au fost rânduite nu doar în Corint, nu numai în secolul primar, ci “în Biserică”, de-a lungul tuturor veacurilor prin care Biserica avea să rămână și să crească pe pământ. În primele versete ale Epistolei către Corinteni (1:4-9), apostolul recunoaște echiparea completă cu daruri sprirituale a bisericii din Corint, “așa că nu duceți lipsă de niciun fel de dar”, specificând și vremea până când este nevoie de aceste daruri, “în așteptarea arătării Domnului nostru Isus Christos” (1 Corinteni 1:7). Așadar, darurile Duhului sunt necesare în timp ce se așteptă venirea Domnului, până în ziua arătării Sale.

Biserica are nevoie de toate slujbele rânduite de Domnul și de toate darurile împărțite de Duhul, conform proiectului inițial de zidire a ei. A contribui la edificarea Bisericii cere lucrători calificați, ca odinioară în pustie, la facerea cortului întâlnirii (Exod 31:1-11) și mai târziu la Ierusalim, în vremea zidirii Templului (1 Regi 7:14). Conform aceluiași principiu, ca împlinire a aceleiași nevoi, reprezentată simbolic în lucrările Vehiului Testament, Dumnezeu își împlinește astăzi lucrările prin oameni pe care-i echipează în mod adecvat. Cum ar putea fi împlinit un proiect divin fără resurse divine? Cum ar putea niște muritori să contribuie la realizarea unei lucrări eterne, fără ca veșnicia să fie “zidită” în ființa lor? Lucrătorii folosiți de Dumnezeu sunt, în același timp, și contribuitori și beneficiari ai marii lucrări, și “meșteri zidari înțelepți” și “pietre vii”, zidiți împreună ca să fie “un lăcaș al lui Dumnezeu, prin Duhul”.

Fiecare credincios este chemat ca lucrător la zidirea edificiului spiritual al Bisericii, iar “arătarea Duhului” este dată “fiecăruia” spre “folosul altora”. Cuvântul de ordine este – efort comun și câștig reciproc. Iar darurile spirituale sunt uneltele puse de Dumnezeu la îndemâna lucrătorilor, fiecăruia după sarcina încredințată lui. Situația generală a Bisericii o știe numai Dumnezeu, dar privind la bisericile noastre, nu putem să nu deplângem lipsa echipamentului de lucru, a uneltelor adecvate, care lipsesc din mâinile celor mai mulți lucrători. Ce argumente ne conving atât de ușor să credem că putem zidi cu mâinile goale, că ne putem descurca fără uneltele de eficiență maximă, pe care Duhul vrea să ni le pună la îndemână? Primejdia auto-suficienței în lucrare ne paște pe toți, fără excepție.

Cunoaștem cu toții argumentul mult trâmbițat al celor ce pretind că manifestarea darurilor spirituale a încetat odată cu plecarea din lume a apostolilor. Ei citează pasajul din 1 Corinteni 13:8, care afirmă că: “Proorociile se vor sfârși, limbile vor înceta …”. Dar ei uită că același lucru se va întâmpla și “cunoștinței”, conform aceluiași verset. Tot atât de bine am putea spune că a încetat și “cunoștința” experților numiți de ei înșiși, care se erijează în cunoscători ai gândului lui Dumnezeu, și declară că Biserica nu mai are nevoie de proorocii, de vorbirea în limbi, de darul vindecărilor, al deosebirii duhurilor, și așa mai departe.

De fapt, când se vor sfârși toate acestea, când va dispare nevoia darurilor în Biserica lui Dumnezeu? Răspunsul apostolul Pavel ne surprinde prin simplitatea lui: “când va veni ce este desăvârșit” (13:10). Dacă admitem că cele desăvârșite n-au sosit încă, trebuie să admitem și faptul că trăim acum sub imperiul lucrurilor limitate, nedesăvârșite, incomplete. “Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos”, vedem neclar, vedem în parte, vedem doar detalii ale lucrării, vedem doar colțul de edificiu unde ni s-a repartizat nouă înșine o slujbă de împlinit, dar nu putem cuprinde cu privirea întregul ansamblu.

Cât privește al doilea argument al celor ce neagă lucrarea darurilor în vremea noastră, și anume preponderența căii “nespus mai bună” (1 Corinteni 12:31), să nu uităm că nu este propusă ca o alternativă la funcționalitatea și perpetuitatea darurilor duhovnicești. Este o cale pe care pasul credinciosului trebuie să pășească zilnic. Să observăm că apologia, de o frumusețe unică, a acestei căi, făcută de apostol, este încadrată de aceeași poruncă, așezată atât înainte cât și în urma capitolului 13 din 1 Corinteni: “Umblați dar după darurile cele mai bune” (12:31) și “Umblați și după darurile duhovnicești, dar mai ales să proorociți” (14:1). Pe calea dragostei darurile duhovnicești sunt prețuite și căutate. Să pășim pe ea echipați cu darurile spirituale, nu cu traista goală. Să zidim în armonie, în unitate, căci zidind Biserica, ne zidim unii pe alții și, în ultimă instanță, ne zidim pe noi înșine.

Calea dragostei creștine și darurile spirituale nu se exclud, căci nu există contradicție în lucrarea Duhului, ci ele se asociază și completează. Dar, când totul este explicat și raționalizat, nu mai rămâne nimic a fi crezut și “fără credință este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu!” Ne vom lua după Cuvântul credinței sau după cuvintele scepticilor? Efortul acestor apologeți, de negare a perpetuității darurilor spirituale, este sau o scuză a lipsei darurilor în lucrarea lor, sau o justificare a necredinței în nevoia după ele. Cei ce combat și atacă, uneori cu virulență și sarcasm, lucrarea darurilor spirituale în prezent, pășesc ei oare pe calea “nespus mai bună” a dragostei, pe care o invocă și pretind în argumentarea lor?

Credința în Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu ne-a condus la mântuire, “credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna”, nu o credință dialectică, evolutivă, reformulată în fiecare generație, de fiecare denominație în parte, ca să se potrivească teologiei ei și să țină pasul cu tendințele vremii.

Tot explicând Cuvântul în termeni culturali, sociali și politici, o vom sfârși ca fariseii și cărturarii de odinioară, înlocuind în final Cuvântul lui Dumnezeu cu datina noastră (Matei 15:6). Toate sunt admirabile în teorie, chiar sublime, dar când constatăm că “lipsesc cu desăvârșire” din viața celor mai multe dintre biserici, cred că trebuie tras semnalul de alarmă cu toată vigoarea.

Dacă proorocii din vechime nu mai sunt cu noi, Cuvântul stă încă la dispoziția noastră și mesajul lui justifică o credință în darurile spirituale, inclusiv darul proorociei. “Dacă crede cineva că este prooroc sau insuflat de Dumnezeu, să înțeleagă că ce vă scriu eu este o poruncă a Domnului” (1 Corinteni 14:37). Nu opțiune, nu alternativă facultativă, este ceea ce Pavel a ținut neapărat să scrie în epistolele sale, ca să nu fim “în necunoștință” cu privire la darurile spirituale (1 Corinteni 12:1). Și dacă cineva nu se identifică pe sine ca destinatar al mesajului lui Pavel, să recitească primele două versete ale epistolei, în care autorul se adresează clar “către toți cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Christos, Domnul lor și al nostru”. Asftel că, dacă Isus Christos este și Domnul tău, în orice loc te vei afla, cuvintele epistolei ți se adresează și ție, ca o poruncă din partea Sa.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s