Cuvinte, Credință și Fapte


Cuvintele sunt uneltele de fiecare zi ale comunicării cu semenii. Fără cuvinte ne-am găsi eșuați departe de orice țărm, izolați de oameni și lucruri, ori plutind în derivă, fiecare pe cont propriu, pe o mare necunoscută, ostilă tuturor deopotrivă. “Fără cuvinte”, cum sugerează expresia binecunoscută, nimeni nu ne poate veni în ajutor, nimeni nu ne poate înțelege și nu putem fi de folos nimănui. Dumnezeu a pus cuvinte în inima noastră și El însuși a comunicat cu noi prin limbaj.

Ne‑ar veni greu să ne imaginăm o lume fără limbaj, o lume devenită mută peste noapte, abandonată altor forme de comunicare și exprimare. Poate o lume posibilă, însă nu una care să ne satisfacă, ci una care să frustreze, împlinind doar un procentaj minim din capabilitățile puse de Creator în noi.

Preotul Zaharia a rămas mut pentru o bună bucată de vreme, din pricină că n‑a crezut cuvintele îngerului, care‑i aduceau vestea cea mai bună pentru familia sa, parcă prea frumoasă și, din păcate, prea târzie, pe care a obosit așteptând‑o.

Cuvintele poartă substanța comunicării, dar condiția realizării ei este credința. Necredința, dimpotrivă, este maladia care afectează comunicarea, zădărnicindu‑i scopul. Fără credință este cu neputință să acceptăm mesajul lui Dumnezeu, oferta Lui mântuitoare, de care avem atât de mare nevoie. Fără credință comunicarea cu semenii se reduce la ipocrizie. Credința este puntea de legătură între oameni, când le însoțește cuvintele, în procesul comunicării.

Cuvintele joacă rolul de vehicole, și-și pot schimba încărcătura cu timpul, umplându‑se de înțelesuri noi, în funcție de nenumărați factori, dar când inima nu comunică prin credință, limba nu face decât să “bată apa în piuă”. La fel, când inima nu crede ce urechea aude (cazul preotului Zaharia), ea respinge mesajul și se sustrage comunicării.

Cuvintele și credința ne‑au fost dăruite de Creator și, acum mai mult decât oricând, avem nevoie și de unele și de cealaltă. Avem nevoie să rostim un DA hotărât la mesajul pe care Dumnezeu ni‑l transmite astăzi, oricare va fi fiind el pentru fiecare din noi. Mesajul Său merită un răspuns, în funcție de ceea ce vede înlăuntrul sufletului, fie că este nevoia de bază după salvare, fie că este o corectare necesară a drumului pe care ne‑am angajat, fie că este altceva. Dumnezeu vorbește, dar prea puțini oameni sunt dispuși să asculte, să creadă, și să facă ce li se cere.

La rândul nostru, când ne adresăm lui Dumnezeu prin rugăciune, trebuie s‑o facem în același spirit, folosind un limbaj consistent cu caracterul lui Dumnezeu, cuvinte ce curg direct din inimă (Psalm 15:2), care declară adevărul și sunt însoțite de credință (Evrei 11:6). Nimeni n‑a putut să‑L înșele pe Dumnezeu, și niciodată nu vom obține ceva de preț de la El, fără ca vorbele noastre să fie prețioase. Concordanță între cuvinte și conținutul inimii, pe de o parte, și credință, pe de altă parte, sunt condițiile ce garantează accesul înaintea lui Dumnezeu. El privește direct la inimă și ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine, fără a Se lăsa impresionat de aparențe, sau elocvența cuvintelor.

Dar ce se întîmplă în cazul relațiilor cu semenii? Ei n-au acces la inimă, spre a cunoaște adevărata noastră fizionomie morală. În fața lor ne putem da drept alții și, la rândul nostru, nu putem pătrunde dincolo de masca afișată de ei. Avem la îndemână vreun criteriu după care să ne ghidăm în a‑i cunoaște? Din fericire, da.

Criteriul acesta este reprezentat de fapte. Dumnezeu vede credința, dar semenul nostru poate vedea doar varianta palpabilă a credinței noastre, adică faptele. Dumnezeu citește inima, dar privirea aproapelui, mai scurtă, se oprește la fapte. În Moise oamenii au văzut un proroc “puternic în cuvinte și în fapte”, iar în Isus ucenicii au găsit “un proroc puternic în fapte și în cuvinte înaintea lui Dumnezeu și înaintea întregului norod”.

Desigur, cunoașterea mijlocită de fapte cere timp și presupune observarea îndelungă a unui om, până ajungem să-l cunoaștem. Îi cântărim cuvintele, îi scrutăm purtarea, îi vedem umbletele, aflăm câte ceva despre trecutul lui și, mai devreme sau mai târziu, știm cine este. Nu vom fi niciodată capabili, prin mijloace umane, să evaluăm un om cu acuratețe de sută la sută. Experiența stă mărturie, cu exemple de oameni care au reușit să inducă în eroare pe semenii lor timp de o viață întreagă, ca s-o facă de oaie tocmai la sfârșit. Relațiile cu semenii în cadrul societății aduc nenumărate surprize, din care unii oameni rămân pentru totdeauna cu un gust amar, handicapați, incapabili a se raporta corect la ceilalți oameni și imposibil de recuperat din cinismul cărora le-au căzut victime.

Enumerând darurile pe care Duhul Sfânt le pune la dispoziția credincioșilor, apostolul Pavel amintește abilitatea de a discerne duhurile, care este un dar vital pentru Biserica lui Christos, și lucrează instantaneu. Valoarea acestui dar este exemplificată în demascarea lui Anania și Safira (vezi Faptele Apostolilor 5:1-11) și prin avertizările apostolului adresate presbiterilor bisericii din Efes (Fapte 20:28:31). Credincioșii cu adevărat duhovnicești sunt ajutați de Duhul să discearnă motivațiile, intențiile și mașinațiile celor cu care au de-a face, spre protecția proprie și a bisericii pe care o slujesc. Dumnezeu a pus la dispoziția Bisericii toate mijloacele de protecție necesare. A profita de ele, sau a le neglija, rămâne la latitudinea fiecărui credincios în parte, ori a comunității, și este o chestiune de credință sau lipsă de credință în ofertele lui Dumnezeu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s