Delicatețea Unui Dialog la Nivel Înalt


În călătoria spre țara promisă, după trei luni de la ieșirea din țara robiei, copiii lui Israel au tăbărât în pustie, la poalele muntelui Sinai. Moise s-a “suit la Dumnezeu”, pe munte, unde a primit cuvinte de re-confirmare a alegerii făcute cu peste 400 de ani în urmă, când Dumnezeu făgăduise lui Avraam un popor mare ca urmaș și o țară bună în care să locuiască. De data aceasta, pe baza făgăduințelor anterioare, Dumnezeu face un legământ cu poporul, după ce le dovedise intențiile Sale bune și puterea de a le împlini, printr-o izbăvire miraculoasă din robia Egiptului și prin semne mari în pustie.

Domnul Își declara dreptul de stăpânire asupra poporului prin cuvinte fără echivoc: “veți fi ai Mei” (Exod 19:5) și, în același timp, îi investea atât cu prerogative, cât și cu responsabilități la nivel de națiune, în mijlocul celorlaltor popoare: “Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt” (Exod 19:6) și re-iterează o listă de minunate binecuvântări, condiționate de ascultare (Exod 23:20-33). Poporul acceptă cu entuziasm legământul propus și promite ascultarea cerută de Dumnezeu: “Tot poporul a răspuns: “Vom face tot ce a zis Domnul!” (Exod 19:8).

A urmat apoi ceea ce „Sinai” simbolizează în religia iudaică: primirea Legii. Pe munte, în solitudinea consacrării de sine, Moise primește poruncile Legii, pe care trebuia, de acum înainte, să le “coboare” la poalele muntelui, la nivelul de înțelegere al oamenilor, și să vegheze a fi împlinite în litera lor. O lege a poruncilor, care puteau fi considerate stricte, de către un popor obișnuit numai cu disciplina de fier, impusă, a robiei, nu și cu cea a înfrânării de bună voie, de dragul Dumnezeului Salvator și a unei frumuseți morale revelate pentru prima dată, în amănunțime, într-un cod de legi sistematic.

Moise devenea astfel mijlocitorul și slujitorul acestui legământ al Legii. Descendent din Avraam, părintele credinței, poporul lui Dumnezeu avea să fie pus deoparte pentru El, purtând o identitate distinctă și inalterabilă, atât ca religie, cât și ca unitate etnică. Identitatea genetică a evreului se poate stabili cu exactitate astăzi, după trecerea a patru mii de ani de descendență, chiar dacă “ramura” familiei lui a trăit izolată geografic de rădăcina “măslinului”, uneori vreme de sute de ani. Amprenta genetică intactă a evreilor este baza pe care se poate face astăzi identificarea celor calificați să fie pregătiți ca preoți pentru noul templu, gata să fie zidit la Ierusalim. O trusă de testare genetică pentru descendenții seminției preoțești a lui Levi este disponibilă astăzi în Israel…

Pe când degetul lui Dumnezeu săpa ultimele cuvinte ale poruncilor pe tablele de piatră ale mărturiei, jos în tabără, poporul “s-a stricat” (Exod 32:7). Moise fusese testat deja prin necredința și cârtirile poporului și avea să fie încercat în continuare. La poalele muntelui, însă, poporul era testat în (și prin) lipsa lui Moise, după numai 40 de zile petrecute pe munte.

Citind relatarea din Exod, ne uimește ușurința cu care se pot uita, nu numai lucruri bune, dar chiar lucrările lui Dumnezeu, minuni săvârșite în văzul și spre beneficiul unui popor privilegiat. Dumnezeu le dăduse depline dovezi despre alegerea lor, însă ei continuă să aleagă altceva, după numai câteva săptămâni de așteptare ca Moise să revină în tabără. Poporul nu știa să trăiască prin credință. Viețuirea prin credință trebuie deprinsă și cere memorie bună, după îndemnul psalmistului: “… nu uita nici una din binefacerile Lui”.

La începutul umblării cu Dumnezeu, omul primește cele mai prompte și mai ample răspunsuri la rugăciune. Mai târziu, Dumnezeu pare de multe ori distant, inaccesibil, greu de înduplecat. Încetul cu încetul, El “înțarcă” pe credincios, așteptând să se bizuiască pe Cuvântul Său.

Supus la test, poporul a eșuat în chip jalnic, cu toate că semnele prezenței lui Dumnezeu în tabără erau la fel de vizibile ca și până atunci, căci “stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopții” (Exod 13:22). Mai mult, poporul părea să fi uitat cine era Moise, devenit acum un oarecare; “omul acela” care i-a scos din țara Egiptului și despre care “nu știm ce s-a făcut” (Exod 32:1).

Ștefan, întâiul martir al Bisericii, descria în cuvinte pline de durere experiența ulterioară a lui Moise în pustie: “Părinții noștri n-au vrut să-l asculte, ci l-au nesocotit și, în inimile lor, s-au întors spre Egipt” (Fapte 7:39). Iată tragedia unui popor întreg, care înainta prin pustiu cu fața îndreptată spre țara promisă, dar cu inima întoarsă înapoi spre Egipt, tânjind după oalele cu castraveți, după idolii tangibili, pe care-i puteau vedea și atinge, la urma urmei, după … robie. Satan are puterea să zugrăvească chiar și robia ca pe un lucru de dorit. Dar să nu uităm că a te întoarce de unde ai fost scăpat, este lucrul cel mai trist, mai fără speranță, mai fără sens, pe care-l poți face. După ce ai gustat din dulceața slobozeniei, robia nu poate fi decât oribilă. Speranța de întoarcere la o situație dorită din trecut, reactivată în memorie de poftele încă vii din inimă, este pură iluzie. Pericolul alunecării înapoi, pe panta abia urcată cu multă trudă, este mereu prezent înaintea pașilor noștri, așa cum experiența lui Israel, la nivel de națiune, ni-l descriu atât de elocvent.

Acesta a fost primul pas, devenit în continuare o atitudine prevalentă în istoria israeliților, perpetuată vreme de sute de ani. Al doilea pas a fost, tot în cuvintele lui Ștefan: “și au zis lui Aaron: ‘Fă-ne niște dumnezei, care să meargă înaintea noastră” (Fapte 7:40). Cuvintele lor, rostite într-o notă de reproș nedisimulat: “care ne-a scos din țara Egiptului” (Fapte 7:40), din care răzbate regretul după o situație idealizată, ne arată că poporul nu știa să guste nici libertatea fizică (scăpați fiind din mâna lui Faraon), nici să se bucure de slobozenia spirituală a Dumnezeului celui adevărat.

Mai târziu, așezat deja în țara făgăduinței, poporul și-a vărsat din inimă idolatria aproape în fiecare generație, făcându-și dumnezei după placul inimii, din toate materialele la îndemână, nu de puține ori aduși din import. Chipul hidos al lui “faraon” rămânea lipit de inima lor, tocmai plaga de care Dumnezeu voia să curățească Canaanul. Ei o spurcau din nou și din nou. Când, în cele din urmă, paharul nelegiurilor se umplea, Dumnezeu îi lăsa încă o dată alunecați în robie, istoria lor devenind o evoluție ciclică: izbăvire și robie, până când, în cele din urmă, au fost alungați din țara lor pentru o perioadă de multe sute de ani.

Dumnezeu califica pe Israel ca “popor încăpățânat” (Exod 32:9). Fiecare dintre noi cunoaște un om încăpățânat, știind cât de dificil este să ai de-a face cu el. Nici un argument nu-l mișcă, nici o dovadă nu-l convinge, nici o rugăminte nu-l înduplecă. O măhramă groasă îi întunecă mintea, împiedicându-l să vadă realitatea. Un astfel de om acționează de multe ori împotriva propriilor sale interese…

Picătura finală, care n-a mai încăput în pahar, avea să fie întoarcerea iscoadelor din țara promisă, aducând un raport pesimist și contradictoriu: “Cu adevărat, este o țară în care curge lapte și miere și iată-i roadele. Dar poporul care locuiește în țara aceasta este puternic, cetățile sunt întărite și foarte mari. Ba încă am văzut acolo și pe fiii lui Anac … Și au înegrit înaintea copiilor lui Israel țara pe care o iscodiseră”. Mostre din roadele țării confirmau descrierea făcută de Dumnezeu țării celei bune, dar iscoadele se străduiau din răspunteri, izbutind fără dificultate, să convingă poporul că situația nu era chiar atât de roză. Dacă iscoadele ar fi crezut cu adevărat în făgăduințele lui Dumnezeu, ar fi adus ca “mostră” și pe unul din uriașii Canaanului care, legal, era deja țara lor, dovedind astfel poporului că putea fi cucerită.

Dumnezeu încă le ierta păcatul, înduplecat de rugăciunea lui Moise (Numeri 14:20), dar generația cârtirilor avea să piară în pustia necredinței…

Pe când Moise, pe munte, primea instrucțiuni detaliate cu privire la confecționarea cortului întâlnirii, a uneltelor consacrate închinării, a hainelor preoțești și Dumnezeu îi dezvăluia numele artizanilor dăruiți cu talente speciale în vederea acestei lucrări inedite și unice, artizanii respectivi erau ocupați la poalele muntelui cu modelarea vițelului de aur cerut de popor! Poporul cerea, poporul trebuia ascultat, Cine-și arogă dreptul de a-și alege “dumnezeul”, se erijează în a fi unul din ei, vox populi, vox dei …

Citind pasajul din Exod 32, referitor la vițelul de aur, nu putem să nu remarcăm pronumele posesive, folosite în mod foarte sugestiv. În monologul lor (sau dialogul cu ei înșiși), “ei au zis: “Israele! Iată dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului” (31:4). Prin pronumele “tău”, poporul se identifica cu idolul, lucrarea mâinilor lor, nesocotind cu uimitoare ușurință pe adevăratul lor Izbăvitor și Dumnezeu.

Când îl înștiințează pe Moise despre rătăcirea poporului (în dialogul de pe munte), Dumnezeu folosește același pronume posesiv:“Scoală și pogoară-te, căci poporul tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului, s-a stricat” (Exod 32:7). Înceta oare Dumnezeu să-l mai socotească pe Israel, poporul Său? Acest cuvânt mic (“tău”) sugerează gravitatea faptei săvârșite de popor care, prin lepădare de Dumnezeu, se descalifica să-I mai aparțină.

Totuși, Dumnezeu nu validează alegerea poporului; ei nu aveau să aparțină unui vițel de aur, unui idol fără viață, unui chip care nu desemna o realitate viabilă, unei zeități în spatele căreia se ascundeau demoni. La urma urmei, creatura aparține Creatorului și El n-o abandonează cu ușurință în mâinile unui impostor. Dumnezeu atribuie lui Moise stăpânirea peste popor (“poporul tău”), definind prin aceasta poziția și responsabilitatea lui, pe care Moise o înțelege perfect și o ia în serios, când mijlocește pentru răzvrătiți (32:32).

Îndurerat adânc, Moise răspunde, ca de atâtea ori, când a fost pus în situația să pledeze în favoarea poporului, prin rugăciune. Cu respect și delicatețe, el amintește Domnului că Israel este “poporul Tău(32:11,12), pe care Tu l-ai scos din țara Egiptului”. Pledează încercând să identifice poporul cu patriarhii (31:13), invocând făgăduințele făcute acestora și, pe baza acestor făgăduințe, roagă pe Dumnezeu să-i ierte, de dragul patriarhilor.

Întreaga atitudine a lui Moise denotă integritate și noblețe de caracter. Abia coborât de pe munte, cu slava legământului strălucindu-i pe față, se vede confruntat cu cea mai deplorabilă situație posibilă. A folosit Dumnezeu această situație ca un test pentru Moise? Poate că da. Cum se întâmplă de regulă, imediat ce ieșim din prezența lui Dumnezeu, ori în rugăciune, ori în post, ori am fost prinși în lucrarea Lui, ispita sau încercarea ne ambuschează fără veste, năpustindu-se asupra noastră ca un duș rece.

Chiar dacă intenția n-a fost să-l încerce, conjunctura în care s-a aflat, abia coborât de pe munte, a constituit un test extrem de dificil. Spre cinstea lui, aflăm că Moise n-a ezitat să răspundă situației în singurul mod acceptabil înaintea lui Dumnezeu: “Domnul a zis lui Moise: “Acum, lasă-Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor și-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoșul unui neam mare” (32:10). De răspunsul lui Moise avea să depindă cursul acțiunii, pe care urma s-o întreprindă Dumnezeu. Observați că expresia verbală este la timpul viitor, tocmai ca să-i dea timp lui Moise să mijlocească: “mânia Mea are să se aprindă”, rezultând din text că nu se aprinsese încă.

Atitudinea și răspunsul lui Moise rămân peste veacuri un model de felul cum așteaptă Dumnezeu să răspundem și să acționăm în crize similare (reduse la scară, potrivite cu misiunea și puterea noastră).

Expresia “poporul Tău înseamnă a da lui Dumnezeu ceea ce-I aparține, iar oferta “dar pe tine te voi face strămoșul unui neam mare”, nu l-a făcut pe Moise să uite însărcinarea inițială și să fie deturnat de la împlinirea ei.

Prin același pronume posesiv “tău”, oamenii au atribuit, pe nedrept, vițelului de aur izbăvirea din Egipt (32:4), Dumnezeu a dăruit-o lui Moise (32:7), iar Moise a atribuit-o, pe drept, lui Dumnezeu (32:11). Cine avea dreptate? Desigur Moise (într-un sens) și Dumnezeu (într-alt sens). Prin intermediul acestui pronume posesiv, inserat atât de sugestiv în frază, Dumnezeu îl ridică pe Moise la înălțimea platformei unui dialog la nivelul cel mai înalt. Primirea poruncilor Legii fusese doar un monolog, cu Moise ca recipient. Funcția de intermediar înseamnă pentru el o elevare pe o platformă foarte înaltă. Dumnezeu se consultă cu Moise și-i dă voie să mijlocească (32:11-13).

“Moise s-a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână și le-a sfărâmat de piciorul muntelui” (32:19). Mânia lui Moise a substituit mânia lui Dumnezeu, un aranjament acceptat de El, prin care poporul a putut fi cruțat. În urma acestui dialog, vedem că Moise înțelege perfect planul lui Dumnezeu, se identifică cu felul Lui de gândire și se armonizează în acțiune. Mijlocim puțin fiindcă iubim puțin și ne interesează prea puțin soarta altor oameni, fie nemântuiți, fie frați de credință.

Poporul și-a luat pedeapsa pentru păcatul lui, dar o pedeapsă redusă prin mijlocirea lui Moise. În mijlocirea sa, Moise a pus totul la bătaie, gata fiind să împărtășească soarta poporului, oricare ar fi fost aceasta: “Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci șterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!”. În același timp, el se identifica și cu Dumnezeu în aprecierea situației: “Ah! poporul acesta a făcut un păcat foare mare! Și-au făcut un dumnezeu de aur”.

Mijlocitorul adevărat se identifică cu amândouă părțile. Ca să-l câștige pe cel pierdut, este nevoie să fie aproape de el, dar ca să aibă succes în mijlocire, are nevoie să adopte standardele și Legea judecătorului suprem. Ne aducem aminte și de Pavel, slujitorul noului legământ, care a trăit aceeași frustrare din pricina fraților lui, pe care nu-i putea aduce la Christos: “Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Christos, pentru frații mei, rudele mele trupești”.

În mânia lui sfântă, stârnită în armonie cu aversiunea lui Dumnezeu față de păcatul poporului, dar mai puțin controlat în mânie, Moise a sfărâmat tablele Legii, izbindu-le de piciorul muntelui. Trăim astăzi într-o lume de colecționari, care plătesc sume imense de bani pentru obiecte vechi, rare, piese de artizanat sau lucrări de artă. Mii de cercetători în bibliotecile lumii și sute de arheologi pe teren, își dedică viața în căutarea unor “comori” pierdute, de tot felul, culturale, etnice, istorice, religioase, etc. Dacă s-ar găsi mâine, la poalele muntelui Sinai, fragmente din tablele originale ale Legii, scrise cu “scrisul lui Dumnezeu” (32:16), oare cât ar valora ele? Ar face milionari și celebrități din astfel de oameni, cele două visuri care-i lasă fără odihnă și-i stoarce de puteri pe oamenii zilelor noastre.

2 thoughts on “Delicatețea Unui Dialog la Nivel Înalt

  1. Ady says:

    Mijlocim puțin fiindcă iubim puțin…
    Il rog pe bunul Dumnezeu sa ma ajute sa iubesc cu dragostea cu care El m-a iubit!
    Ady Calinescu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s