Grăbit să-și ia destinul în propriile mâini, nerăbdător să înceapă a-și decide singur soarta, fiul cel tânăr se prezentă în fața tatălui său cu pretenția bine cunoscută: “ dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine” (Luca 15:12). A-și revendica “drepturile” și a pretinde lucruri care cred că li se “cuvin”, este unul din primele năravuri pe care copiii le deprind, mult înainte de a fi în stare să le formuleze în cuvinte. Le cer cu ochii, cu mâinile, cu lacrimi și cu scâncete. Nu de puține ori părinții se lasă convinși de insistențele lor, înțelegători față de lipsa lor de maturitate, sau înduioșați de lacrimile lor, împlinindu-le dorințele.
În ochii celui nevârstnic la ani, sau ai celui lipsit de înțelepciunea pe care o aduce o bună educație și experiența vieții, resursele financiare pot părea sursa și condiția mulțumirii. Tânărul din pildă trebuie să fi fost convins că merita mai mult decât să‑și irosească viața trudind la fermă, prins în rutina zilnică precum într‑o plasă, din care nu vedea speranță de scăpare. Gândul plecării nu s-o fi stârnit în mintea lui peste noapte. I s‑o fi părut că avea dreptul la libertate și independență, fără toate restricțiile din casa părintească și nu înțelegea că, fără reguli, libertatea nu este decât haos. Multe lucruri i s‑or fi părut nelalocul lor și multe de schimbat în viața lui, dar nouă astăzi ni se pare că, de fapt, i s‑a urât cu binele în casa părintească. Pur și simplu, inima lui tânjea după “altceva”.
Deși stăpân pe partea lui de moștenire (din punct de vedere legal), prin lipsa de maturitate, exprimată în pretenția grăbită de a intra în posesia averii înainte de vreme, tânărul se descalifica singur ca posesor al ei. Găsim ilustrat aici principiul nevoii de creștere până la gradul de responsabilitate cerut de Tatăl, înainte de a intra în posesia lucrurilor făgăduite: “Și dacă n-ați fost credincioși în lucrul altuia, cine vă va da ce este al vostru?” (Luca 16:12). În același timp, aflăm cu cât har tratează Tatăl pe fiii săi, când le îngăduie să învețe administrarea lucrurilor spirituale mânuind bunurile Altuia, uneori chiar cu riscul de a le risipi, numai ca să devină buni ispravnici ai bunurilor viitoare, care le-au fost făgăduite prin legământ și sunt păstrate pentru ei în cer.
Apostolul formulează același principiu spiritual, când scrie Galatenilor: “Dar câtă vreme moștenitorul este nevârstnic, eu spun că nu se deosebește cu nimic de un rob, măcar că este stăpân pe tot” (Galateni 4:1). Câtă încurajare pot aduce aceste cuvinte, când orizontul vieții pare limitat! Dacă-ți pare greu să fii rob, nu uita că ești în casa Tatălui în această poziție, nu la cheremul vreunui stăpân nemilos. Și numai temporar. Nu uita, de asemenea, că ești și moștenitor! Mai devreme sau mai târziu, tu vei fi stăpânul moștenirii, care este păstrată pentru tine.
În același timp, ce datorie mare ți-a fost pusă pe umeri, datorie plină de o responsabilitate cu reverberații veșnice! Trudind azi ca rob în casa Tatălui, ai ocazia specială să te pregătești ca lucrător “încercat” (2 Timotei 2:15), pentru ziua în care-ți va îngădui să-ți iei în primire moștenirea.
Țara depărtată
Nerăbdător să pună o distanță cât mai mare între el și tot ce‑i putea aminti de trecut, fiul cel tânăr se grăbi să plece, după ce “a strâns totul”. N‑a depozitat nimic în bancă, n‑a investit nimic în proprietăți, n‑a pus nimic deoparte pentru zile negre, n-a lăsat nimic acasă pentru o eventuală zi a întoarcerii. A plecat zorit spre țara visată, în care se putea deda vieții după care-i tânjea inima, departe de restricțiile familiei și de ochii cunoscuților.
Averile se risipesc în “țara depărtată”, în ascuns, în întuneric, unde inima este în căutare febrilă după “altceva”. Țara depărtată, de a cărei existență auzise poate din istorisirile lăudăroase ale vreunui călător flecar, ori din visările tinerești ale unor copii de vârsta lui, a căror prietenie nu‑i făcea cinste, este mirajul irezistibil, care atrage pe omul lipsit de maturitate. Numai că făgăduințele mincinoase ale țării depărtate nu se materializează niciodată și ea rămâne veșnic localizată pe tărâmul fanteziei, fiind bântuită de mințile fecunde ale unor oameni dedați la visare. Țară vizitată des, în reveriile lui, de fiul cel tânăr, care a început să creadă că ea există în realitate și s‑o dorească mai presus de orice, gata să calce peste inima bunului său tată, ca s-o găsească, convins că acolo va afla fericirea.
Destinația Ingratului este Lipsa
Odată ajuns la destinație, tânărul a uitat că banii erau numărați, oricât de mulți ar fi avut, și a început să cheltuiască cu larghețe și ostentație, atrăgând în jurul lui o ceată de prieteni de vreme bună: “Când se înmulțesc bunătățile, se înmulțesc și ceice le papă” (Eclesiast 5:11). Între timp, roata sorții se învârtea pe nesimțite și, într-o bună zi, tânărul nostru se trezi (pe patul așternut cu nechibzuință de el însuși) cu buzunarele goale și cu ochii umflați de mahmureală. Dacă în mijlocul belșugului din casa tatălui său a crezut că putea blama o soartă nedreaptă, în mijlocul lipsei din țara depărtată a fost confruntat cu enormitatea unui păcat triplu, comis împotriva “cerului”, împotriva tatălui său și împotriva propriei lui vieți. Nici nu-i mai trecea prin cap că ar putea blama pe altcineva pentru ananghia în care se afla.
În locul fericirii râvnite găsea lipsă. După ce versetul 13 spune că “a strâns totul”, următorul verset ne informează că “a cheltuit totul”. Totul se poate cheltui pe negândite în țara depărtată. Începe să guste din cupa amară a lipsei, a singurătății, a incertitudinii, a primejdiei. În lipsă, omul este nevoit să recurgă la ceva, sau la cineva, și să accepte orice șansă i se oferă. Acum nu mai are de ales și independența după care tânjea altădată s-a risipit ca un abur. Acum nu se mai califică nici pentru un pumn de roșcove, hrana porcilor …
Drumul lui, parcurs până la capăt, descrie soarta omenirii de-a lungul istoriei: a strânge totul, a cheltui totul, a‑i lipsi totul; drum început la răsărit de Eden. Adam și Eva au avut totul la dispoziție în Grădină. Au dorit însă mai mult, ignorând simplul fapt că nu există ceva mai mult decât “totul”. Când și‑au realizat greșeala (s-au văzut goi și lipsiți), se aflau deja pe coordonatele spirituale ale țării depărtate. Amintirea abundenței din grădina Edenului trebuie să-i fi urmărit zi și noapte, cu dureroasă obsesie.
Când tânărul “a început să ducă lipsă”, această experiență nouă, pe care o trăia pentru prima dată, îi evoca prin contrast îndestularea și belșugul de acasă, un “acasă” pe care nu mai era sigur, dar a cărui amintire îl obsedează zi și noapte și-l ajută să-și vină în fire. Se pare că omul nu-și realizează starea decât în situații extreme; fie când îi lipsește totul, fie când are totul (adică, este mulțumit cu starea lui). Nu contează cât de multe lucruri ai, dacă nu ești satisfăcut cu situația ta, sau cât de multe lucruri îți lipsesc, dacă ești mulțumit cu starea ta. Viața nu se poate evalua doar în termeni cantitativi, “căci viața cuiva nu stă în belșugul avuției lui” (Luca 12:15).
Cât de convingător sună mărturia unui om, care a găsit echilibrul între cele două extreme: “În totul și pretutindeni m-am deprins să fiu sătul și flămând, să fiu în belșug și să fiu în lipsă” (Filipeni 4:12), în contrast cu omul care plătește un preț prea mare înainte de a învăța, pe pielea lui, o lecție costisitoare. În casa tatălui său avusese totul, dar nu era mulțumit. În țara depărtată îi lipsea totul și s-ar fi mulțumit cu extrem de puțin (proviziile porcilor). Când își vine în fire, omul țintește jos (la starea argaților din casa părintească). Numai o evaluare realistă a situației te ajută să-ți vii în fire, să-ți stabilești cu precizie coordonatele spirituale și să iei decizia adecvată …
Tânărul risipitor își realizează în final păcatul și nu mai pretinde nimic. Imploră doar un minim general: “fă‑mă ca pe unul din argații tăi”, apelând la bunătatea părintelui său, nu la drepturile lui legale. Este interesant de observat schimbarea verbului folosit în dialogul cu tatăl său. Înainte de plecare, fiul își exprima pretenția, pe baza statutului său de moștenitor, cerând: “Dă-mi”. La întoarcere, se mulțumea cu “fă-mă”. Găsim în aceste cuvinte un alt principiu spiritual. Creștinul firesc (pruncul) pretinde, crede că toate lucrurile i se cuvin; în timp ce creștinul matur a aflat deja că are nevoie să fie transformat, “prefăcut” prin înnoirea minții lui. Dar să nu tragem concluzia pripită că evoluția creștinului spre maturizare înseamnă o vizită obligatorie în “țara depărtată”, deși se pare că, pentru unii, nu există alt drum, desigur spre propria lor pagubă, precum și a celor din jurul lor.
Și, cum o decizie bună merită să fie pusă în aplicare, fiul risipitor a pășit hotărât pe drumul de întoarcere acasă. Odată sosit, alte surprize îl așteptau. Află că nu-și cunoștea cu adevărat tatăl. Află că risipitorului, care se pocăiește de rătăcirea lui, i se oferă prin har un nou început în casa tatălui …
Se spune că un om din Africa de Sud, obsedat de visuri de îmbogățire, și-a vândut ferma, ca să plece în căutare de diamante. Când, în cele din urmă, ajunse la capătul resurselor și al sănătății, fără să fi găsit averea râvnită, își puse capăt zilelor. După câțiva ani, omul care cumpărase ferma lui zări o pietricică neobișnuită în albia pârâului, care curgea pe pământul fermei. Culese pietricica și o puse pe etajera căminului din camera de zi, unde deveni subiect de conversație. Un vizitator cu mai multă experiență examină cu atenție piatra, fiind de părere că era, de fapt, un diamant. Făcând cercetări amănunțite, cu toată discreția de rigoare, fermierul află că era în posesia unuia din cele mai mari diamante din Africa.
Lucrând în continuare în taină, fermierul cercetă albia pârâului, adunând “pietre” asemănătoare. Ferma lui era presărată cu diamante, care așteptau să fie descoperite. Fostul proprietar vânduse o mină, unul din cele mai bogate depozite de diamante din lume, plecând să caute altundeva prețioasele pietre.
Aceeași lecție poate fi învățată adesea în relații și experiențe prin care trecem zilnic. Foarte probabil că resursele de care avem nevoie se află chiar sub nasul nostru, ignorate sau nesocotite.
Desigur că scopul acestei pilde nu este doar să ilustreze atitudinea mezinului în familie. Prejudecata că numai prâslea suferă de sindromul nemulțumirii poate fi o idee persistentă în societate și familie, o buruiană greu de smuls, dar o cercetare atentă și sinceră are șanse mari s-o găsească și în inima ta (sau a mea). Atitudunea de nemulțumire cu starea proprie izvorăște nu atât dintr-o nevoie neacoperită, cât din năravul de a ne compara cu alții, fie că o facem în familie, în biserică, în societate, sau la locul de muncă.
Pe de altă parte, mulți oameni își închipuie că a fi iubiți înseamnă a li se trece cu vederea capriciile și a li se împlini toate dorințele, iar alții că li se datorează respect și ascultare necondiționată. Virtualmente, fiecare dintre noi este un risipitor, singura necunoscută fiind: care sunt valorile pe care le risipim cu nesăbuință, de multă vreme?
Gelu 