“Un om avea doi fii”.
Cu aceste cuvinte începe Pilda Fiului Risipitor, cuvinte repetate de nenumărate ori în experiența istorică a familiei umane. Având doi fii, tatăl din pildă avea două probleme diferite de rezolvat. Orice părinte va fi pus în situații specifice de fiecare dintre copiii lui, fie că sunt fii, fie că sunt fiice. Omul din pildă avea numai doi fii, reprezentând cele două categorii de ascultători, cărora Isus li se adresa prin cele trei pilde din Luca 15. Dar nu numai lor le vorbea Isus, ci tuturor ascultătorilor, de pretutindeni și dintotdeauna. Fiecare muritor al planetei se poate recunoaște pe sine în unul dintre fii. Nimeni, însă, nu se va putea identifica cu tatăl din pildă.
Sunt puține lucrurile pe care un părinte le poate face pentru împăcarea fiilor săi, odată ce conflictele dintre aceștia s-au declanșat. Ne aducem aminte de Adam (Cain și Abel), de Isaac (Iacob și Esau), de Iacob (Iosif și frații lui), de David (Absalom și Amnon). Și lista poate continua … La fel de problematică este împăcarea copiilor lui cu sine însuși. Nu că tatăl n-ar vrea armonie în familia sa, dar pacea nu depinde numai de el. Un singur Tată le-a putut face pe amândouă. “Nimeni nu este bun, decât Unul singur; Dumnezeu”, replica Isus tânărului bogat. El a trimis pe Fiul Său; “pacea noastră, care din doi a făcut unul și a surpat zidul de la mijloc, care-i despărțea … și a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmășia” (Efes 2:14, 16).
“Și tatăl le-a împărțit averea”.
Asigurând fiilor săi libertatea de a decide, chiar dacă n‑aveau maturitatea să aleagă în mod înțelept, tatăl și‑a luat riscul de a pierde financiar, de a suferi emoțional, lăsând pe fiul mai tânăr să se rupă de familie. Nu-l afecta risipirea averii, cât îl durea pierderea fiului, în timp ce-l privea cum strânge totul în bagaje, în graba lui fără astâmpăr de a părăsi casa părintească. Impresionează în această pildă faptul că părintele n‑a încercat să‑l oprească, n-a stăruit în a‑l convinge să rămână, aspect al situației care vorbește despre înțelepciunea lui, în timp ce faptul că-l așteaptă și‑l primește vorbește despre dragostea lui. Din rețeta abordării părintești nu poate lipsi dragostea, înțelepciunea și răbdarea. Să tacă, să‑i iubească, să‑i aștepte, să se roage pentru ei, este o cale invincibilă, care nu poate da greș. Pentru părinți, durerile nașterii durează uneori toată viața, prefăcute în durerile creșterii – un proces de durată care înseamnă dureri de durată.
Lipsa mamei din pildă mi se pare a fi un argument în plus că tatăl celor doi fii reprezintă pe Tatăl ceresc, părintele tuturor oamenilor. Fiecare membru al unei familii umane va trece succesiv prin fazele de copil, tânăr (frate), om matur, soț, părinte, bunic, străbunic (etc), și va împlini un rol mai reușit sau mai puțin reușit în fiecare din aceste ipostaze. Raportați la Tatăl ceresc, nu putem fi decât unul dintre fiii Săi; cel rămas acasă, ori cel plecat în țara depărtată.
După cum lucrurile pierdute trebuie căutate, și oamenii pierduți trebuiesc găsiți, chiar dacă uneori căutarea lor înseamnă a-i aștepta și a te ruga pentru ei. La urma urmei, ei decid dacă se întorc sau nu. Discernem în pildele din Luca 15 o creștere în procentaj a elementului pierdut: mai întâi o oaie din o sută (1 la sută), apoi un ban din zece (10 la sută) și, la urmă, un fiu din doi (50 la sută). La nivel individual, șansele fiecăruia dintre noi de a ne pierde în țara depărtată, sau de a ne întoarce în casa Tatălui, sunt de de 50 la sută. Ori pierdut, ori pocăit. La fel, ori fericit și mulțumit în familia Tatălui, ori răzvrătit cu inima în fața Sa și dezbinat de fratele nostru.
Fiul mai tânăr se pierde în țara depărtată, ca oaia rătăcită, în vreme ce fiul mai mare se pierde în casă (ca leul de argint). La urma urmei, toți oamenii sunt pierduți, printr-o relație stricată cu Tatăl lor, după cum amândoi fiii din pildă erau nemulțumiți cu soarta proprie în casa tatălui lor.
Răzvrătirea fiului mai tânăr n-a făcut decât să scoată la iveală robia lui. Rob al unor dorințe rele, apoi rob al unor fapte rele, până la urmă rob de-a binelea, slugă la porci, fiul mai tânăr a realizat în final beneficiul situației de “rob” în casa unui tată iubitor. Dorind să se “găsească” pe sine, s-a pierdut pe sine în țara depărtată a unor dorințe păcătoase. Ceea ce credea el că este libertate, s-a dovedit a fi robia cea mai neagră. Abia întors acasă și supus părintelui său a câștigat libertatea veritabilă. Cât despre fiul mai mare, se pare că numai ocazia i-a lipsit ca să-și verse înaintea tatălui nemulțumirea din inimă în cuvinte pline de reproș: “Iată, eu îți slujesc ca un rob …” (vers. 29). Atitudinea tatălui față de fiul mai tânăr reprezintă harul, în vreme ce relația fiului mai mare cu tatăl său reprezintă Legea.
“Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, și i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, și l-a sărutat mult”.
Aproape fără excepție, toți pictorii care au încercat să transpună pe pânză pilda fiului risipitor au ales scena întâlnirii dintre tată și fiu, la întoarcerea acasă a acestuia din urmă, înfățișându-i îmbrățișați în gestul reconcilierii supreme. Întâlnirea reprezintă momentul culminant și transmite mesajul cel mai elocvent al pildei. La tatăl său se întoarce fiul risipitor, după ce-și vine în fire, nu la confort, bunăstare, sau belșug. Garanția că va fi primit se bazează pe caracterul tatălui său, a cărui bunătate și dreptate au rămas gravate cu litere de neșters în mintea sa și-i tulburau cugetul și somnul.
Acolo, pe drumul întoarcerii acasă, cu brațele tatălui ținându-l strâns, se încheie itinerariul temporar al risipitorului. Tatăl și fiul s-au văzut de departe și, din clipa în care s-au zărit unul pe altul, ochii lor au rămas țintuiți pe chipul drag al celui ce i se grăbea spre întâmpinare.
“Dar tatăl a zis robilor săi: “Aduceți repede haina cea mai bună și îmbrăcați-l cu ea; puneți-i un inel în deget și încălțăminte în picioare. Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l. Să mâncăm și să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort, și a înviat; era pierdut, și a fost găsit”.
Tatăl primește pe cel întors prin pocăință și-l îmbracă. Orice straie și încălțăminte va fi purtat (poate desculț) la întoarcere, fiul risipitor n-a fost găsit corespunzător pentru casa tatălui său. Haina (cea mai bună), inelul și încălțămintea erau menite să reflecte restaurarea fiului în casa părintească și statutul lui în societate.
“Tatăl său a ieșit afară și l-a rugat să intre”.
În continuare, pe măsură ce istorisirea se desfășoară, curba dramatismului scade vertiginos, aducând dezamăgire și amărăciune, cauzate de atitudinea fiului mai mare. Acesta era la “ogor”, adică la datoria zilnică, angrenat în slujire, imersat în religia lui, ale cărei porunci le respecta fără excepție. Ca să aplaneze răbufnirea lui fariseică, tatăl iese afară ca să-l înduplece și pledează pe lângă el. A reușit sau nu? Nu știm. Tatăl a putut ierta pe fiul pierdut, având cooperarea lui prin pocăință. Reconcilierea fiului mai mare cu sine și cu fratele lui depindea în întregime de acesta, nu de tatăl său și nici de fratele lui. Se pare că drumul întoarcerii acasă din țara depărtată a fiului pierdut a fost mai scurt și mai ușor de parcurs decât cei câțiva pași pe care fiul mai mare a refuzat să-i facă, pentru a intra în casă.
“Fiule”, i-a zis tatăl, “tu întotdeauna ești cu mine, și tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne veselim și să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, și a înviat, era pierdut și a fost găsit”.
Din perspectiva Cerului, bucuria cauzată de mântuirea unui păcătos, care se pocăiește, este un imperativ (“trebuia să ne veselim” ), situație deslușită și de primele două pilde, care se încheie dezvăluind adevărul că “este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește” (versetele 7 și 10).
De asemenea, observăm că tatăl vorbește despre bucurie la plural (versetele 22 și 32). O bucurie neîmpărtășită va fi ciuntită și redusă la un procentaj foarte scăzut. Dacă păstorul care și-a găsit oaia pierdută, sau femeia care și-a găsit banul de argint, s-ar fi bucurat în singurătate, bucuria lor ar fi fost redusă la procentajul recuperat din bunurile lor ( 1 la sută din oi, sau 10 la sută din monedele de argint). Bucuria este multiplicată prin împărtășirea ei. Sau, altfel spus, numitorul comun al părtășiei, care leagă și unește pe credincioși, este bucuria. Mai mult, răsplata pentru credincioșie în lucrarea încredințată de Tatăl va fi invitația de a intra “în bucuria stăpânului tău!”, adică părtășia în fericirea finală și veșnică a “fericitului Dumnezeu”.
Prin natura ei, suferința este individuală și specifică. Putem participa în suferința altora prin compasiune și putem ajuta în multe feluri, dar nu putem experimenta suferința altuia. Când apostolul scrie îndemnul “Bucurați-vă cu cei ce se bucură; plângeți cu cei ce plâng”, porunca lui este o expresie a harului, de care Dumnezeu ne face parte aici pe pământ. A ne bucura cu cei ce se bucură înseamnă un har pentru noi, iar a plânge cu cei ce plâng înseamnă pentru ei același har. Amânduă aspecte ale harului sunt posibile prin dragostea care ne leagă unii de alții.
Tot ce spune tatăl este afirmativ și tot ce face el este pozitiv. Numai el a știut să vadă că fiul lui fusese pierdut și acum era găsit, fusese “mort” și acum era înviat. Învierea lui a fost posibilă numai prin dragostea tatălui, fără de care fiul risipitor ar fi rămas pierdut pentru totdeauna. Nimănui altcuiva nu-i păsa de el, nici măcar “neprihănitului” său frate.
În textul original pilda nu are un titlu. Dacă ți s-ar cere să-i dai un titlu, cum ai numi-o?
Gelu 