Prin Decizii Ne Făurim Destinul

“Choose your rut carefully; you’ll be in it for the next ten miles”.

Teama, justificată uneori, de a face o alegere greșită, ne poate determina să amânăm îndelung luarea unei decizii, până când, în final, alții hotărăsc în locul nostru. Suntem ca parașutistul care, fiind întrebat câte salturi cu parașuta are la activ, a răspuns:

– “Douăzeci și cinci”, apoi s-a grăbit să adăuge:

– “De fapt, numai unul. Cât despre celelalte douăzeci și patru, de fiecare dată a trebuit să fiu împins de la spate, ca să sar din avion”.

Desigur că nu luăm toate deciziile noastre pe loc, într-o clipă. Uneori factorul timp are de jucat un rol însemnat în acest proces, care se poate întinde pe o anumită durată, implicând investigarea posibilităților, cântărirea fiecărei alternative în parte, adunarea de informații, căutarea celor mai bune sfaturi (Proverbe 6:23), sau apelarea la rezultatele expertizei.

Împingând luarea deciziei până la termenul limită, ne punem singuri cu spatele la zid, fiind puși în situația să luăm decizia sub presiune. În vreme ce noi tragem de timp, posibilitățile de alegere se reduc drastic, alternativele se împuținează, iar balanța se înclină amenințător înspre decizii îndoielnice. A exploata la maximum resursele la îndemână, a ne bizui pe informațiile cele mai bune și a ține seama de experiență, devine, prin exersare și deprindere, garanția unor decizii adecvate. Nu de puține ori, o decizie amânată este ca o promisiune vagă, amintită mereu dar niciodată împlinită, așa cum spune proverbul: “One of these days is none of these days”.

Se spune că fostul președinte, Ronald Reagan, a învățat devreme, în copilărie, cât de importantă poate fi luarea unei decizii. O mătușă l-a dus într-o zi la pantofar, dorind să-i comande o pereche de pantofi. După ce i-a luat măsura piciorului, pantofarul l-a întrebat pe copil:

– “Vrei pantofii cu bombeul rotund sau pătrat?” Cum tânărul Ronald dădea din umeri, nefiind pregătit cu un răspuns, meșterul îi oferi un răgaz:

– “Hotărăște-te și spune-mi peste o zi sau două!”

După câteva zile, întâlnindu-l pe stradă, pantofarul îl întrebă din nou, dacă s-a hotărât cum vrea bombeul pantofilor.

– “Nu m-am decis încă”, fu răspunsul copilului. După încă trei zile, pantofii erau gata. Tânărul Ronald avu surpriza să constate că un pantof avea bombeul rotund iar celălalt pătrat. Deși decizia așteptată de la el nu urma să aducă o cotitură majoră în viață, lecția învățată atunci a lăsat o impresie de neșters în mintea copilului. G. Canning spunea: “Indecision and delays are the parents of failure”.

Consecințele nu Întârzie

Amânarea luării unei decizii nu face decât să ne complice viața și nu ne scutește de consecințe. Atât doar că ne dă ocazia să-i blamăm pe alții pentru eșecurile noastre (desigur pe nedrept). Dar tocmai consecințele conferă greutate deciziilor. A decide la timp este un avantaj consistent, chiar dacă uneori decizia trebuie revizuită și ajustată pe parcurs, căci hotărârea odată luată, nu este un drum încheiat, ci o poartă deschisă înspre noi orizonturi.

La răscruce de drumuri n-o poți apuca decât pe unul din ele, dar este înțelept să te aștepți la alte răscruci de-a lungul drumului ales, pe oricare din ele o vei apuca. Și totuși, nevoia unei decizii nu apare numai la răspântii de drumuri, când două sau mai multe alternative se oferă. Uneori este nevoie să ne oprim, să rămânem pe loc, sau chiar să ne întoarcem înapoi. Și poate că a ne întoarce înapoi, pe același drum, este decizia cea mai greu de luat.

Consecințele inevitabile, care urmează fiecărei decizii, ne învață lecția prețioasă a responsabilității. Asumarea responsabilității este o condiție a dezvoltării intelectuale, morale și spirituale. Copilul se maturizează în măsura în care părinții îl conduc cu înțelepciune, delicatețe și consecvență pe drumul nedefrișat al luării deciziilor.

Lipsiți de puterea de a ne decide soarta, am fi doar niște mașini programate să împlinească o sarcină precisă, sau o piesă puțin semnificativă în complexitatea unui mecanism, asupra căruia nu avem nici un control. Gândind astfel despre noi înșine, ne facem vulnerabili în fața unui fatalism paralizant, care ne slăbește voința și ne fură orientarea în lume și viață. Ajungem să ne vedem afectați de tot ce ne încojoară, să ne temem și de umbra noastră și să nu mai putem înțelege nimic din tot ce ni se întâmplă. Chiar refuzul de a alege este în sine o formă de alegere, la fel cum necredința este un alt fel de credință.

Puterea de alegere și decizie este parte din chipul lui Dumnezeu, pe care-l purtăm în noi și un drept inalienabil, conferit la Creație. A nu decide înseamnă, în majoritatea cazurilor, a ne lăsa purtați de curentul vieții, care ne târăște mai degrabă în jos, înseamnă a călători la întâmplare, fără să coborâm în nici o gară, fără să schimbăm vreodată trenul, renunțând la privilegiul de a ne alege destinația călătoriei.

Când alegem, lucrăm cu material existent (alternative aflate la dispoziție), dar putem face din luarea deciziilor un proces creativ (prin rezultatul deciziilor luate și puse în practică), care, cu timpul, ne dăltuiește personalitatea și face din noi factori activi în modelarea societății în care trăim.

Deseori, obligația de a alege aduce dificultăți și crează dileme, cărora nu-i ușor să le găsim răspuns. Cu cât două alternative par mai apropiate, cu atât mai greu este de ales între ele și, în aceeași măsură, cu atât mai puțin important este pe care o alegem. Într-un anume sens, alegerea este o cale de auto-limitare. Trebuie să alegem, fiindcă nu putem avea tot ce lumea oferă și nu putem fi tot ce ea ne îngăduie să devenim. Parte din această putere asociată cu alegerea și decizia este tocmai tăria de a spune “nu” unor chemări străine, oricât de îmbietoare ar suna, anumitor posibilități, oricât de avantajoase ar părea.

Advertisement