De puțină vreme, unul din colegii mei de serviciu se arăta receptiv la mesajul Evangheliei, așa cum i-o prezentasem pe scurt în timpul orelor de lucru petrecute împreună. Fiind interesat să cunoască mai de-aproape oferta mântuirii și dorind să vadă felul nostru de închinare, a acceptat să mă însoțească la biserică într-o Joi seara.
Am urcat împreună la balcon și ne-am ocupat locurile în al treilea rând de bănci, de unde se vedea bine partea din față a sălii. Când a început serviciul divin în seara aceea și l-am văzut urcând la amvon pe cel mai bun predicator al bisericii, eram sigur că dădusem lovitura. Mă rugam pe tăcute și așteptam nerăbdător terminarea programului, nutrind multe speranțe. În drum spre stația de tramvai, după câteva minute de tăcere, am lansat întrebarea inevitabilă:
– “Ei, ce zici? Cum ți s-a părut?”
Răspunsul colegului meu n-a fost tocmai ce așteptam eu să aud.
– “Ce m-a impresionat”, a început el gânditor, “a fost felul cum v-ați oprit din rugăciune toți deodată, ca la comandă”.
Chiar la asta nu m-aș fi gândit. Socoteam rugăciunea în comun ca pe “un articol de uz intern” al bisericilor noastre, și mai degrabă o piatră de poticnire pentru mulți vizitatori. Contam pe mesajul predicatorului, să vorbească inimii lui. Dar, spre surprinderea mea, el rămânea impresionat de sincronizarea pe care o văzuse între credincioși în timpul rugăciunii în comun.
Am aflat atunci, încă o dată, că Dumnezeu lucrează în mod surprizător la inimile oamenilor, uneori contrar așteptărilor noastre. Duhul cunoaște lungimea de undă la care fiecare om este receptiv.
Această experiență m-a ajutat să văd rugăciunea comună într-o lumină nouă. Am înțeles că biserica locală în rugăciune se aseamănă unei orchestre în concert. Principiul este valabil cu privire la viața Bisericii în general.
Apostolul Pavel nu obosește a îndemna pe credincioși la armonie și unitate în epistolele sale. Iată doar două exemple: “faceți-mi bucuria deplină și aveți o simțire, o dragoste, un suflet și un gând” (Filipeni 2:2); “Vă îndemn fraților … să fiți uniți în chip desăvârșit într-un gând și o simțire” (1Corinteni 1:10).
Unitatea și armonia sunt realizabile numai prin lucrarea Duhului Sfânt, când aceștia i se supun Lui, iar Faptele Apostolilor aduce multe mărturii în acest sens, dintre care va fi suficient să amintim o singură referință: “Mulțimea celor ce crezuseră era o inimă și un suflet…” (Fapte 4:32).
Orchestra e compusă din felurite instrumente, adunate la un loc, nu la întâmplare, ci după o concepție înaltă, în funcție de contribuția pe care fiecare din ele o poate aduce la realizarea unui scop unic. Fiecare instrument, sau grup de instrumente, execută o partitură diferită. Fiecare instrument scoate sunete specifice, după cum a fost destinat s-o facă și după măiestria cu care a fost lucrat de meșterul care l-a fabricat. Împreună, ele execută o creație muzicală în stare să delecteze urechea ascultătorilor și să le inspire inima. Dar performanțele muzicale ale orchestrei nu sunt posibile în absența dirijorului.
Ceea ce colegul meu a văzut atunci în rugăciunea în comun, a fost “orchestra în concert”. Dar nu de instrumentiști a fost el impresionat, ci de Dirijorul nevăzut, care unea o colecție de intrumentiști, dispuși a asculta comenzile Sale, și făcea din ei o orchestră, care răspundea ca un organism viu. Dirijorul divin asigură unitatea între credincioși (Matei 18:20) și armonia în biserică, nu numai în rugăciune, ci în toate aspectele vieții creștine în Biserică.
Când fiecare credincios se uită țintă la Dirijor și execută comenzile Sale, conform slujbei care i-a fost încredințată lui, atunci are loc minunea unității între o sumedenie de oameni, cât se poate de diferiți unii de alții. Bagheta divină se mișcă peste credincioșii abandonați rugăciunii și-i călăuzește după voia Sa, inspirându-le lucrurile pe care să le ceară de la Tatăl și înflăcărându-le duhul.
Dirijorul ceresc nu alege un grup select de “instrumentiști” virtuoși, cum fac de obicei oamenii, ca să asigure succesul întreprinderilor lor artistice. Și aici stă minunea realizărilor Sale. Duhul primește în orchestra armoniei Sale pe orice om dispus a-și schimba viața prin pocăință. El nu alege oameni virtuoși, dar poate face virtuoși în rugăciune și trăire din orice păcătoși care se pocăiesc și se încadrează în voia Sa.
Mădulare și Trup
Când vrea să ilustreze unitatea organică a credincioșilor, pe care o realizează Duhul Sfânt, apostolul Pavel folosește o imagine încă și mai potentă. El scrie: “Noi toți, în adevăr, am fost botezați de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup” (1Corinteni 12:13). Adjectivul “singur”, aplicat și la Autorul unității (Dumnezeu), și la subiecții ei (credincioșii), accentuează perfect ideea de unitate.
Imaginea trupului transmite cel mai bine ideea de unitate, care este intenția lui Dumnezeu pentru reprezentanții Săi pe pământ. Sfânta Treime, în care este unitate desăvârșită (1Ioan 5:7), este, în același timp, sursa varietății. Ni se spune că “Sunt felurite daruri, dar este același Duh, sunt felurite slujbe, dar este același Domn, sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți” (1Corinteni 13:4-7).
Diversitatea în Biserică este echilibrată prin lucrarea unificatoare a aceluiaș Duh, Domn și Dumnezeu. Oridecâte ori un agent străin se interferează în viața Bisericii, imitând daruri, inventând slujbe, ori săvârșind lucrări alternative voii lui Dumnezeu, primul simptom va fi slăbirea unității ei. Unitatea Bisericii nu poate avea mai multe surse, sau, altfel spus, numai Unul singur este interesat în unitatea ei. Astfel, unitatea Treimii este sursa diversității iar scopul acesteia este îmbogățirea spirituală și sporirea funcționalității ei. Oricât de paradoxală ar părea ideea, diversitatea mădularelor aduce unitate în Biserică, în timp ce lipsa diversității ar aduce monotonie și sărăcie. Însăși ideea de unitate este absurdă fără diversitate.
Ca să evite inegalitatea în biserici, care ar putea rezulta din diversitatea credincioșilor, mai ales în ceea ce privește darurile cu care aceștia sunt înzestrați, Dumnezeu compensează lipsa darurilor înnăscute ale unora, oferindu-le daruri duhovnicești: “Și părțile trupului, care par vrednice de mai puțină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă podoabă … Dumnezeu a întocmit trupul în așa fel, ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste” (1Corinteni 12:23-24).
Diversitatea poate rezulta fie în unitate, fie în haos, depinzând de prezența sau absența liantului necesar. Scopul diversității este binele comun: “mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele” (12:25), adică împlinirea nevoilor felurite ale mădularelor în Trup. După cum nevoile sunt felurite, tot așa trebuie să fie lucrările, slujbele și darurile, prin care aceste nevoi vor fi împlinite.
Duhul este numitorul comun al unității. Când atenția tututor este captată de Dirijor, execuția lor va fi în armonie cu planurile Sale. El asigură frumusețea în trăire, conferă putere mesajului, aduce sprijin în rugăciune și realizează impactul credincioșilor în lume.
Când, dimpotrivă, Dirijorul nu este onorat în mijlocul “orchestrei” noastre și comenzile Lui nu sunt executate fidel, concertul rugăciunii și părtășiei noastre se degradează la nivel de cacofonie spirituală. Principiul este aplicabil fie la rugăciunea comună în biserică, fie la rugăciunea individuală, când un singur credincios se adresează Tatălui, dând glas cerințelor comune ale tuturor celor prezenți. Acesta devine “solistul” momentan al orchestrei. El este susținut de toți, sau ignorat de unii dintre ei, în funcție de atitudinea lor față de Dirijor.
A. W. Tozer își întreba odată cititorii, “V-ați gândit vreodată că o sută de piane acordate cu același diapazon sunt automat acordate unul cu altul? Ele sunt în accord, nu fiindcă au fost acordate unul cu altul, ci cu un standard unic, în fața căruia trebuie să se supună toate. Tot astfel, o sută de credincioși, care se închină împreună, fiecare privind la Christos, sunt mai aproape unul de altul în inima lor decât dacă și-ar întoarce privirile de la Christos și ar căuta unitatea printr-o mai strânsă părtășie între ei”.
Gelu 