Drept ca Bradul


Odată cu plecarea verii, potecile de munte se deschid din nou ca opțiune îmbietoare pentru iubitorul naturii, care și-a petrecut mai mult pe malul oceanului ceasurile de răgaz ale anotimpului fierbinte. Canicula lunilor de vară lasă aproape pustii potecile de munte, altfel bătute zilnic de amatorii de drumeție.

După îndelungi deliberări în fața hărților, am ales o potecă mai puțin umblată, clasificată “moderată” ca nivel de dificultate și notată cu numărul 9 ca frumusețe a peisajului (pe o scară gradată de la 1 la 10). Depărtarea convenabilă (cam 50 de km de casă) adăuga un alt avantaj, făcând traseul și mai atrăgător pentru explorare.

A doua zi dimineața, cu toate cele de trebuință înghesuite în raniță, am descins devreme la stația “ranger-ului” de la intrarea în rezervația forestieră, autoritatea locală în materie de păduri și parcuri naționale. Pe ușa stației, la loc vizibil, cu litere mari, era afișat un anunț scris de mână, care informa pe “hikers” că pe traseu (la care visasem toată noaptea) apăruseră insecte ostile, care aveau năravul să înțepe. Era cât pe-aci să fac cale-ntoarsă. Intrând totuși în stație, am aflat amănuntul salvator că viespile erau insectele invadatoare. Fuseseră semnalate pe traseu cu o zi înainte de ceva dumeți mai prăpăstioși. Am răsuflat ușurat; de viespi nu-mi era frică. Mă temusem de alte gângănii, cu obiceiuri necunoscute, de la care nu ști la ce te poți aștepta.

N-am întâlnit nici aripioară de viespe de-a lungul drumului. Erau probabil ocupate cu pregătirea pentru iernat, ca mai toate micile vietăți ale pădurii la începutul toamnei. Chiar din start, însă, am fost întâmpinat de gângănii de alt soi. Pietrele de pe marginea potecii erau stropite cu mii de buburuze prietenoase, care păreau niște pistrui roșietici pe cenușiul stâncilor de granit. Amorțite de răcoarea nopții, așteptau ca soarele să se ridice peste culmea dinspre răsărit a muntelui, ca să-și poată “încălzi motoarele” și lua zborul.

Îmi place să admir natura, considerând-o parte din Creație, nu doar ca decor pentru activitățile umane și rezervă de resurse pentru nevoile noastre zilnice. Privind în jur, în timp ce urci pe potecile șerpuitoare ale muntelui, nu poți să nu observi la tot pasul urme ale planului creator și nenumărate amprente lăsate de Autorul divin, care a ”umblat” mai întâi pe ele.

M-a impresionat de data asta un brad uscat. Da, și brazii mor … Nu părea bătrân și nu era dintre cei mai vânjoși. Svelt, înalt, și jupuit de sus până jos, făcea figură aparte între frații lui sănătoși. Fără coajă și doar cu cioate de crengi atârnându-i de trunchiul alb, parcă spălat și albit de curând, arăta ciudat printre mulțimea coniferelor verzi din jur. Părea un obelisc cioplit din marmoră albă, ridicat pe coasta muntelui în cinstea celui mai falnic dintre conifere.

Tocmai faptul că era cojit punea în evidență virtutea specifică speciei de care aparține, imortalizată în expresia “drept ca bradul”. Era atât de drept, încât părea o creație a tehnologiei moderne. M-am oprit un minut să-l admir (și să-mi trag răsuflarea). Reluând urcușul, inima bubuia în piept, făcându-mă atent la efortul cu care nu mai eram deprins. Bradul alb rămânea încet în urmă, iar în mintea mea stăruia o întrebare: Cine a ținut firul cu plumb întins de-a lungul acestui trunchi de brad, poate vreme de treizeci de ani, ca să-i ghideze creșterea în chip atât de desăvârșit?

Pe balcon, într-un ghiveci de plastic, crește un singur fir de pătlăgică roșie. Nu-i decât o plăntuță firavă la început. Toarnă-i la rădăcină un pahar de apă și, în câteva săptămâni vei culege, una câte una, un coșuleț de roșii mari, frumoase și gustoase …

De unde vin aceste roade? Dintr-un pumn de pământ în care ai plantat un fir verde cu câteva săptămâni în urmă? Cum? Planta este o uzină mică, dar atât de complexă, încât omul n-o poate replica. Nu ți se pare uimitor? Tot ce mâncăm este sintetizat în mii de plante, fiecare după soiul ei, dar nu stă în puterea noastră să fabricăm una singură dintre ele, nu reușim să sintetizăm nici cel mai simplu fruct. Singurul lucru pe care-l putem face este să le îngrijim și să ne bucurăm de roadele lor.

Ne aducem aminte, oare, să atribuim Creatorului minunea vieții, infinita varietate a naturii, și să-I mulțumim pentru iubitoarea Lui purtare de grijă (Romani 1:21)?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s