O Lume care Suferă, Suspină și Așteaptă


Romani 8:12-27

Este lumea noastră, de care suntem legați prin gravitație, care ne asigură subzistența, constituie mediul mobilității noastre, o lume de care depindem și care suferă consecințele deciziilor noastre. Dar, în neostoita goană de zi cu zi, mai găsește cineva timp și interes pentru restul creației? Se mai gândește cineva la bunăstarea necuvântătoarelor și a regnului vegetal și mineral? Tot ce ochii privesc, urechile ascultă, picioarele calcă, mâinile ating, cerul gurii gustă, nasul adulmecă, și lucrurile aflate dincolo de accesul simțurilor noastre, tot ce există și se mișcă în nemărginirea spațiului, face parte din creația lui Dumnezeu. Deși nouă prea puțin ne pasă de lucrurile existente în afara sferei de interes personal, Creatorul susține, guvernează și are în vedere destinul creației, în totalitatea ei.

Pășind pe firul acestor gânduri, aflăm din epistola către Romani, expusă în stilul prea laconic (după gustul nostru) al apostolului, ideea revelatoare că și firea (creația) suferă, suspină și așteaptă (cu o dorință înfocată), să asiste la descoperirea finală a fiilor lui Dumnezeu, nădăjduind, în același timp, să fie izbăvită din robia stricăciunii, la care a fost supusă fără voia ei și fără s-o fi meritat. Creația întreagă, natura și universul, regnul animal și vegetal, materia vie și neîsuflețită, împărtășesc aceeași agonie a suferinței și așteaptă arătarea aceleiași slave a izbăvirii.

Creatorul a conferit omului stăpânire peste natură și viețuitoare și, ca urmare a evaziunii sale în neascultare, întreaga creație a fost afectată, osândită să împărtășească soarta lui și să sufere sub apăsarea grea a călcâiului său nepăsător. Cum altfel ar fi putut omul să rețină (după căderea în păcat) oarecare stăpânire peste natură, dacă aceasta n-ar fi fost supusă aceleiași sorți (prin decretul Creatorului)?

Astfel că, în vreme ce noi așteptăm moștenirea promisă prin înfiere, creația așteaptă propria ei slobozenie. În vreme ce tânjim după slava pierdută, firea dorește să asiste la descoperirea fiilor lui Dumnezeu. În vreme ce noi suntem transformați în grade succesive ale conformării cu chipul Domnului, firea geme, suferind durerile prelungite ale “nașterii” ei, așteptând restaurarea la intenția originară. Întreaga creație este conștientă, într-un fel pe care noi nu-l percepem, despre planul și lucrarea lui Dumnezeu. O făgăduință a fost făcută tuturor lucrurilor create. Așteptăm, conform Cuvântului, un cer nou și un pământ nou, o creație restaurată în toate dimensiunile ei, în care va locui un popor reconciliat cu Creatorul său.

Dar cel mai uimitor și mai glorios fapt al lucrării lui Dumnezeu, pe care-l aflăm din pasajul în discuție, este faptul că însuși Duhul se implică, mijlocind pentru noi în rugăciune. Mai întâi, ne asigură apostolul, nu știm cum trebuie să ne rugăm. Apoi, Duhul mijlocește pentru sfinți “după voia lui Dumnezeu”, pe care numai El o cunoaște pe deplin. Deși mijlocirea Duhului este pentru noi doar un suspin, care nu poate fi tradus în concepte umane, Dumnezeu discerne năzuința Lui. Lucrarea Duhului, ca mijlocitor în favoarea noastră prin rugăciune, nu contrazice poziția unică a Fiului ca “singurul mijlocitor între Dumnezeu și oameni”. Christos este intermediarul nostru “legal” în fața tronului dreptății lui Dumnezeu, în timp ce Duhul suspină înlăuntrul nostru, suplinind lipsurile și slăbiciunile noastre (8:26).

Suspinul este numitorul comun între noi, creație și Duhul. Creația așteaptă suspinând, credincioșii suferă nădăjduind, iar Duhul suspină, se roagă și mijlocește pentru noi în deplină cunoștință de cauză. Firea geme, suferind din pricina noastră, în vreme ce Duhul suspină de dragul nostru.

Hărțuiți fără încetare de “întristările noastre ușoare, de o clipă” (2 Corinteni 4:17), urcăm prin credință treptele unui crescendo al prefacerii noastre. Pare să fie un raport invers proporțional între suferințele noastre prezente și gradul de maturitate atins, raport ținut “la zi”, în conformitate cu principiile luptei în care suntem angajați. Încercări și ispite, suferință și dureri, nădejdi și așteptări, ne însoțesc constant pe drumul anevoios, dar ascendent, al credinței …

Victimă a căderii umane, creația alunecă încă pe toboganul degenerării și al corupției, după cum observăm pe fondul bine-cunoscutei și mult-folositei expresii “mediu înconjurător”. Versetele 18-22 sugerează “involuția” impusă creației de căderea omului prin termeni lipsiți de orice echivoc:  “deșertăciune” (20), “robie” (21), “stricăciune” (21). Creația “suspină”, ca răspuns la ceea ce suferă, dar suferința ei nu este fără sens și fără scop, căci lucrarea ascunsă pe care o suferă constituie “durerile nașterii” ei (22), care-i garantează restaurarea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s