Ce, Vi Se Pare De Necrezut?


În fiecare an mass-media pune în discuție nașterea și învierea lui Isus. Este felul ei de a discredita evenimentele majore ale credinței creștine. Alături de presa scrisă, multe stații de radio și TV invită la discuții deschise reprezentanți (aleși pe sprânceană) ai unor biserici, alături de sceptici și atei declarați. Se aduc tot felul de argumente, pro și contra, dar primul câștig al detractorilor este chiar faptul că nașterea din fecioară și învierea lui Isus sunt puse în discuție. În mod subtil se seamănă îndoiala în mințile multor oameni.

Dezbateri de felul acesta constituie un elogiu camuflat adus rațiunii umane. Se sugerează că rațiunea ar fi capabilă să analizeze fapte istorice, indiferent cu câte mii de ani în urmă s-au petrecut, să confirme pe unele și să eticheteze pe altele ca legende și superstiții. Vedem la lucru, în astfel de pretenții, aroganța intelectuală a omului modern, care vrea să aleagă singur cui i se închină. Nimic nou sub soare, căci rațiunea a fost întotdeauna ridicată la rang de zeitate.

Alimentată cu date exacte despre lumea înconjurătoare și luminată prin educație, rațiunea face posibilă cunoașterea și progresul. Este o unealtă fără egal, în stare să sondeze domeniile invizibile ale micro-cosmosului și să exploreze infinitul universului mare, cu distanțele lui măsurate în mii de ani lumină. Își are, însă, limitările sale, impuse în urma căderii în păcat, limitări pe care omul modern nu le recunoaște.

Astfel că, privită din perspectiva moralei absolute, revelată de Creator (nu a unei morale relative, formulată de ea însăși), rațiunea nu-i deloc imparțială, cum se pretinde. O găsim angajată fie în slujba adevărului, fie a erorii. Cât privește realitățile spirituale, numai luminată de Duhul lui Dumnezeu le poate rațiunea cunoaște, și numai în măsura în care îi sunt revelate.

Rațiunea atee respinge din capul locului învierea lui Isus, în pofida atestărilor istorice. Luând în considerare mărturiile Evangheliilor, dovezile în favoarea învierii sunt copleșitoare. După înviere, Isus ”S-a arătat la peste 500 de frați deodată”, dintre care cei mai mulți erau în viață la data când Pavel scria întâia Epistolă către Corinteni și puteau fi chemați să depună mărturie. Ucenicilor li S-a arătat în repetate rânduri, ca și femeilor care L-au urmat în lucrarea Sa. Și, dacă toți acești martori, menționați de Pavel în apărarea Învierii, n-ar fi fost de ajuns, el scrie mai departe, ”După toți, ca unei stârpituri, mi S-a arătat și mie”. Întâlnirea personală cu Christosul înviat din morți a schimbat brusc, radical și definitiv viața lui Pavel, el însuși un fost prigonitor, care recunoaște mai târziu că lucra împotriva Lui ”din neștiință, în necredință. De-acum, el nu mai are nevoie de alte dovezi; și pe bună dreptate – cine s-a întâlnit cu Christos nu se mai îndoiește de realitatea Învierii.

A-ți admite necredința și a-ți recunoaște neștiința devin primele dovezi ale unei probități intelectuale, fără care rațiunea nu poate face progrese în cunoașterea lumii nevăzute. Lumea spiritului nu se supune acelorași legi ca lumea materială și nu poate fi scrutată cu aceleași intrumente.

Care este, atunci, baza pentru certitudinea noastră, oameni ai secolului al 21-lea, care nu L-am văzut pe Christos? Apostolul Petru atestă în casa lui Corneliu că ”Dumnezeu L-a înviat a treia zi și a îngăduit să Se arate, nu la tot norodul, ci nouă, martorilor aleși mai dinainte de Dumnezeu, nouă care am mâncat și am băut împreună cu El, după ce a înviat din morți”. Dumnezeu Și-a ales în avans martorii de care S-a slujit, spre deosebire de atestările omenești, care-și caută martorii după ce faptele s-au întâmplat deja.

Apoi, spune Petru, Dumnezeu le-a pus la dispoziție dovezi depline, dincolo de orice îndoială, pregătindu-i astfel pentru sarcina monumentală de a duce lumii, într-un mod credibil, vestea bună a mântuirii prin moartea și învierea Fiului Său. Apostolul Ioan adaugă că, ”ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi”. Acceptând, prin credință, mărturia lor, noi intrăm în certitudinea părtășiei cu Dumnezeu și cu martorii Săi. Ce altceva ne-am dori? Stabilind această cale spre Sine, Dumnezeu ne asigură că nu avem nevoie de alte dovezi, iar experiența credinței noastre rămâne perfect satisfăcută cu dovezile oferite. Ezitând, ca Toma, să credem în învierea lui Isus, nu facem decât să ne calificăm a fi mai puțin ”ferice”. Proclamând Învierea, ucenicii și-au riscat viața, majoritatea din ei sfârșind-o ca martiri. Unora din ei chiar arătarea Celui înviat le-a dat putere să treacă, de dragul Lui, cu bucurie și seninătate peste pragul martiriului.

O viață fără credința în înviere, fără scop final și fără nădejdea veșniciei ar însemna deznădejdea unei filosofii a zilei de azi, ”să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri”. La ce bun să trăim astfel? Am putea muri chiar acum, scăpând de suferințele inerente viețuirii pe un pământ condamnat, pe care am fost chemați în existență fără a fi consultați, ajunși, cum se văita Iov, ”o povară chiar pentru mine însumi”. Alegând să trăiască, oamenii confirmă faptul că nădejdea învierii este înscrisă cu litere de neșters în ”moștenirea lor genetică”.

În agora dezbaterilor publice din Atena de acum două mii de ani înțelepții antici l-au ascultat pe apostolul Pavel, până când acesta a menționat învierea din morți. Apoi, unii au început să-și bată joc de el, iar alții l-au oprit ceva mai politicos, cu ”te vom asculta altădată”. Înaintea împăratului Agripa, apostolul își strigă frustrarea prin cuvinte pline de logică și bun simț, ”Ce, vi se pare de necrezut că Dumnezeu înviază morții?” Cu alte cuvinte, în ce fel de dumnezeu credeți voi? Un dumnezeu al trecutului, neputincios în prezent și care n-are nimic de spus cu privire la viitor?!

Pentru ”nădejdea făgăduinței, pe care a făcut-o Dumnezeu părinților noștri”, striga Pavel, sunt dat eu în judecată de Iudei, adică din pricina lui Christos, făgăduință ”a cărei împlinire o așteaptă cele douăsprezece seminții ale noastre”. Cât de trist că poporul ales așteaptă încă împlinirea unei făgăduințe, care fusese deja împlinită cu două mii de ani în urmă! Evreii au avut la dispoziție aceleași dovezi ale identității lui Mesia. Nu s-au putut plânge că au fost lăsați în ”neștiință”, dar L-au respins în ”necredință” – lucrarea aceleiași rațiuni umane, care-și închipuie că se poate descurca fără Dumnezeu.

De câțiva ani buni, atacurile lansate de mass-media asupra Învierii și Nașterii Domnului au devenit un model previzibil. Singura necunoscută este, în fiecare an, de cine se folosește, ca să-și cânte litania otrăvită. Același decor, aceleași straie, îmbrăcate de alți actori. Încă o istorie, scornită de media și cusută cu ață albă de industria de filme. Ca și credincioși, ar trebui să știm de-acum cine ne sunt vrăjmașii și cine prietenii, cui ne plecăm urechile și la cine ne ațintim ochii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s