Jocurile Olimpice se încheie cu manifestări de bucurie, cu tristeți și amărăciune, după ce începuseră într-un spirit de mari așteptări și speranțe. Căci speranța stă la îndemâna oricui, nu însă și victoria. Lozinca spiritului sportiv „citius, altius, fortius” se concretizează în noi recorduri olimpice la diferite discipline. Patru ani de zile de antrenament asiduu îi propulsează pe unii mai sus, îi face pe alții mai iuți, sau mai puternici.
La fiecare patru ani, piramida gloriei sportive se restructurează la vârf, după ce, de-a lungul intervalului, s-a restructurat la baza ei. Fiecare atlet râvnește locul din vârful piramidei, sau cât mai aproape de el. Cu cât mai sus, cu atât mai dorit, dar și mai dificil de atins. Cu cât mai apropape de piscul piramidei, cu atât mai rarefiată devine atmosfera și mai puțin spațiu disponibil.
Cuvântul de ordine al jocurilor olimpice este particula comparativului ”mai”. Țelul și visul fiecărui participant este să fie mai tare, sau mai iute, sau cocoțat mai sus decât rivalii săi. Muritorii își justifică soarta angajându-se în luptă pentru o glorie efemeră. Neputând ajunge pe culmea interzisă a muntelui ”Olimp”, alături de zeii cărora li se închină, oamenii i-au coborât pe pământ, unde-i pot vedea, admira, ovaționa, imita, invidia și aspira să se numere printre ei, într-o bună zi.
Templul atleților este arena, altar le este trupul și jertfa – propriile lor suflete, sacrificate de dragul unor visuri, din care cei mai mulți se trezesc prea târziu. Ei se străduiesc să perfecționeze partea perisabilă a ființei, supusă trecerii și ruinei. Ei slujesc un cult al trupului în detrimentul sufletului, iar spiritul rămâne pentru ei o noțiune confuză. Zeii lor întruchipează forța fizică, frumusețea, rezistența, viteza. Principiile de disciplinare a ființei sunt aplicate în folosul trupului, prin antrenament, nutriție, dietă, dedicare, disciplină și sacrificiu.
Însăși dulcea fericire visată – de a sta în vârf, odată gustată prezintă alte primejdii, pretinzând efortul continuu, cerut spre a se menține acolo, un vis nebunesc și o permanentă presiune, căreia nimeni nu-i poate face față prea multă vreme. Gloria își cere birul și înainte și după ce a fost obținută. Curând se instalează sentimentul că poziția ocupată este vremelnică, lucru care o face nedemnă de sacrificiul depus spre a o obține. Certitudinea că vor fi îmbrânciți de pe podium, cu mai multă ușurință decât au urcat acolo, este singura certitudine.
(va urma)
Gelu 