Dacă Ne-am Judeca Singuri …


„A lot of people mistake a short memory for a clear conscience” (Doug Larson).

Mă mustră cugetul pentru a fi expediat în doar câteva fraze (în articolul precedent) marele subiect al conștiinței. Nu că aș avea lucruri importante de spus, ci că subiectul reclamă mai multă atenție.

Mă gândesc la mecanismele interne ale ființei umane, destinate să-i asigure supraviețuirea și bunăstarea. Nimic din cele necesare n-a fost trecut cu vederea de Creator, atât ca provizii externe, cât și ca aparatură internă. Dacă funcțiile trupești sunt organizate prin instinctele cu care ne naștem, facultățile mentale, psihologice, relaționale, sunt prevăzute și ele cu reglementări corespunzătoare. Dacă prin instincte se asigură funcțiile trupului, supraviețuirea dincolo de moarte a ființei noastre eterne este reglementată prin lucrarea conștiinței.

Pe pământ, Dumnezeu Și-a publicat Legea în ediții succesive și a purtat de grijă să fie cunoscută, în esența ei, de toți locuitorii planetei, „așa că nu se pot desvinovăți”, ne asigură apostolul. A o respecta, a o ignora, sau a o respinge, rămân opțiunile la latitudinea fiecărui ins. Alegerea unui răspuns personal constituie, în rezumat, libertatea acordată și asigurată de Creator. Nimeni nu poate ocoli responsabilitatea alegerii. A nu alege constituie în sine un act al alegerii. În dorința de a eluda Legea divină, unii oameni pot ignora variantele externe, dar ediția interioară a ei rămâne gravată, cu slove de neșters, în inima fiecărui muritor. Putem trata bine conștiința noastră, sau o putem abuza, dar nu ne putem debarasa de ea.

Conștiința este ediția interioară, ”de buzunar”, a Legii divine, prin care Dumnezeu însuși a scris cerințele esențiale ale Legii Sale în inimi, „Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt singuri lege; și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinăvățesc sau se desvinovățesc între ele” (Romani 2:14-15).

Conștiința (cugetul, sau inima) constituie abilitatea minții de a emite judecăți morale, prin care ea aprobă sau dezaprobă faptele, gândurile, dorințele și planurile noastre. O poate face retrospectiv sau prospectiv. Ea ne asigură că merităm să suferim consecințele faptelor noastre. Conștiința este ca un alter ego, ca o persoană lăuntrică detașată de noi, care vorbește când am vrea să tacă, spune de obicei lucruri pe care n-am vrea să le auzim, sau ne aprobă gândurile și faptele. Un război civil între bine și rău se duce în permanență în ființa umană. Când răul câștigă, omul este alienat de Creatorul său; când prevalează binele, destinul veșnic este asigurat în pace și fericire. Neutralitatea nu este posibilă.

În epistola sa către Romani, apostolul a descris această luptă în imagini magistrale. Se războiește în noi Legea desăvârșită a lui Dumnezeu cu firea pământească, moștenită de la Adam: „Știm, în adevăr, că Legea este duhovniceasă, dar eu sunt pământesc … Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! … Fiindcă, după omul dinlăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu”, declară el „dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea și mă ține rob legii păcatului, care este în mădularele mele”. Concluzia – lupta aceasta ar fi fără sorți de izbândă pentru „bine”, dacă Duhul lui Dumnezeu n-ar veni în ajutorul celor ce doresc și decid să facă binele.

Conștiința ne transmite conștiența că unele lucruri sunt bune și altele rele și posedă abilitatea de a aplica judecăți de valoare la situațiile specifice cu care ne confruntăm. Conștiința este distinctă de voința noastră. Avem puterea să decidem a asculta de ea, sau nu, dar n-o putem împiedica să vorbească, decât în urma unui lung proces de înăbușire a verdictelor ei. În cazuri extreme, lucrarea ei poate fi chiar suprimată.

Conștiința ne judecă în privat, ca o „instanță la purtător”, după cele mai înalte standarde pe care le cunoaștem. Ne poate sluji ca ghid, dacă suntem dispuși a împlini cerințele legii divine, sau judecător, când refuzăm să ascultăm de ele. Prin ea, Dumnezeu ne oferă șansa inegalabilă de a ne judeca singuri, acum și aici, „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecați. Dar când suntem judecați, suntem pedepsiți de Domnul, ca să nu fim osândiți odată cu lumea”. Cun cuvânt biblic de aur!

Desigur, lucrarea conștiinței nu poate fi analizată cu exactitatea pe care am dori-o. Unii cred că este o funcție a minții, alții o atribuie duhului. Fapt este că ea poate fi alterată (în bine sau rău) și operează pe baza informațiilor absorbite prin educația asimilată – fie Cuvântul lui Dumnezeu, ori standarde familiale, ale comunității, superstiții, prejudecăți, etc. Conștiința ne cere să facem binele, dar Cuvântul ne revelează ce este binele.

A. W. Tozer a remarcat aspectul terorizant al conștiinței umane, când a spus: „The conscience never deals in plurals, but always in the singular”. Ea izolează pe om, revelându-i singurătatea, când se raportează la Dumnezeu. În fața conștiinței sale și, implicit, înaintea lui Dumnezeu, omul stă singur, suspendat între cer și pământ. Nimeni nu poate sta lângă el și nimeni nu-i poate veni în ajutor în fața acestui judecător interior.

Când cărturarii și Fariseii au adus înaintea lui Isus pe femeia prinsă în păcat, frecându-și mâinile cu satisfacție, credeau că, în sfârșit, L-au prins pe Galilean într-o situație fără ieșire. Ei veneau, simbolic vorbind, cu inimile pline de pietre, nu atât să arunce în femeia păcătoasă, cât să pună capăt, odată pentru totdeauna, răfuielii cu Isus. Numai că și de data asta îi aștepta o mare surpriză, menită să-i trezească la realitate. Isus i-a redus la tăcere, obligându-i să asculte glasul conștiinței proprii: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Prin aceste cuvinte Isus îi izola pe fiecare în parte, suspendându-i între cerul înalt al legii divine și pământul sterp al inimii lor rebele. El schimba obiectul judecății lor. În loc să judece pe alții, se aflau ei înșiși judecați. Efectul cuvintelor lui Isus a fost cutremurător. Nici unul din ei n-a putut rămâne sub același acoperiș cu El, alungați din prezența Sa de biciul propriei lor conștiințe, activată de Duhul înțelepciunii care se odihnea peste El: „Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simțit mustrați de cugetul lor, și au ieșit afară, unul câte unul …” (Ioan 8:8).

“Once we assuage our conscience by calling something a “necessary evil”, it begins to look more necessary and less and less evil” (Sidney J. Harris).

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s