Multe cetăți fortificate au suferit asedii prelungite de-a lungul vremii; prea puține au rezistat atacurilor la vremea respectivă, dar niciuna n-a rămas pentru totdeauna în picioare. Ici și colo, ruine ale ”invincibilității” de altădată dorm îngropate sub straturi groase de praf și cenușă, mărturii ale perisabilității civilizației umane. Pierzarea unei cetăți vine deseori de unde nu este așteptată, iar de vrăjmași cine duce lipsă?
În cuvintele unui hâtru înțelept al antichității, căsătoria a fost asemănată cu o cetate asediată; atacanții din afară luptă din răsputeri să năvălească între zidurile ei, în timp ce locuitorii din interiorul cetății matrimoniale își doresc cu mult dor să scape în afara zidurilor ei. Deși pare o remarcă glumeață, istoria milenară a instituției căsătoriei, și mai cu seamă situația ei contemporană, o confirmă din plin. Comparația iese din sfera metaforei, trădând un diagnostic trist al situației familiei și reflectă primejdia cu care se confruntă ea în prezent, când este atacată cu virulență chiar temelia ei.
Pe de altă parte, nu trebuie uitat că instituția căsătoriei este așezământul uman cel mai vechi, originând în grădina Edenului. Ca orice lucru bun, deși împrejmuită cu zidurile solide la poruncii divine, căsătoria constituie unul din principalele terenuri ale bătăliei spirituale între bine și rău. Ne stau la îndemână statistici relative și incomplete, dar numai Dumnezeu știe câte căsnicii zac trântite la pământ, rănite de moarte, așteptând lovitura de grație, care să pună capăt unei îndelungi agonii. Mii de soți intră cu dulci speranțe între zidurile cetății, speranțe care în scurtă vreme se dovedesc a fi fost doar iluzii.
Pe de altă parte, orice căsătorie sănătoasă, care stă în picioare, rămâne ca o vie mărturie a înțelepciunii lui Dumnezeu, care a oferit omului cadrul adecvat în care să funcționeze, să găsească suport în nevoie și împlinire în părtășie. Căsătoria răspunde unor nevoi umane de bază, ca dovadă fiind faptul ca a supraviețuit prin milenii, a slujit cu credincioșie omenirea și a fost păstrată pe parcusul întregii istorii.
Este semnificativ faptul că Isus Și-a început lucrarea la o nuntă, fiind martor la întemeierea unei familii. Pe când sărbătoarea era în toi, a apărut prima nevoie cu care proaspăta pereche a fost confruntată. Isus a împlint nevoia lor dincolo de orice așteptări; așa cum face El întotdeauna. Născută în Eden, căsătoria își va împlini menirea finală la reașezarea tuturor lucrurilor, când va realiza unirea eternă a Mielului cu Mireasa Lui.
(va urma)
Gelu 