Omenirea simte nevoia unei limbi asemănătoare celei edenice, care să elimine traducerile și înțelegerea greșită a lucrurilor, dar știm că acest esperanto visat nu este realizabil decât în pământul nou, pe care-l așteptăm. Până atunci suntem nevoiți să ne slujim de același instrument tocit, ciob la limbii originale, exilată mai întâi la răsărit de Eden, împărtășind soarta stăpânului ei, explodată apoi la Babel în mii de fragmente, detonată de puterea destructivă a păcatului și devenită simbolul alienării umane, forța centrifugă care-i înstrăinează pe vorbitori unii de alții.
În limba română avem un singur cuvânt, același, pentru limbă ca organ anatomic și pentru limbaj. Când pronunțăm cuvântul ”limbă” ne referim ori la mădular, ori la limbaj, sensul corect fiind indicat de context. Ceva asemănător se oglindește în epistola lui Iacov. Autorul, cu mijloacele literare al fabulistului, ni se pare că se referă la limbă ca mădular, când de fapt el are în vedere conținutul comunicării. Atenție, spune el, nu vă lăsați amăgiți de ea, e mai greu de îmblânzit decât un animal sălbatic, nici un frâu n-o poate struni; ea îndreaptă cursul vieții, precum o cârmă mică conduce corăbii mari. Poate părea un foc mic, dar aprinde o pădure întreagă, este personificarea răului, otravă de moarte, apă amară și blestem.
Lumea este poluată prin limbaj. În loc să înlesnească comunicarea, limba a devenit vehicolul păcatului. Este reacția în lanț scăpată de sub control, care leagă între ele toate relele pământului. Frumos știe să sune în poezie, dar ce otravă picură din cuvintele ei! Uimitoare această vehementă denunțare făcută de Iacov.
Ce-i de făcut? Este oare ceva de făcut?… Mi se pare că Biblia vine și cu remediul. Ea ne spune că există o relație ascunsă, dar adâncă, între limbă, inimă și minte. Dacă înlăturăm haina metaforei, aflăm că limba este doar unul din mădularele care ajută la articularea cuvintelor (alături de buze, dinți, cerul gurii, corzile vocale, plămâni, etc.), dar ea personifică limbajul și acesta este un proces mai complex decât pare la prima vedere. Enumerând lucrurile dinspre interior, găsim întâi nevoie de comunicare proprie ființei umane, apoi limbajul, care o face posibilă (alături de alte mijloace de comunicare, acesta fiind cel mai însemnat) și, în al treilea rând, uneltele fizice, amintite mai sus.
Inițiativa de a comunica se naște în inimă. Este dorința și nevoia de a interacționa cu cei din jur și de a se exprima pe sine. Inima dă conținut comunicării (Luca 6:45; Iacov 3:14). Un proverb rusesc spune că ”Dacă inima ți-e un trandafir, cuvintele tale vor fi parfumate”. Astfel, speranța este o inimă nouă. Cea veche nu poate fi re-educată.
Mintea, ca un filtru, face cenzura. Cine vorbește fără să gândească, vinde fără să cântărească. Mintea dă expresie adecvată gândurilor și simțămintelor care țâșnesc din inimă. Din nou, Biblia ne spune că înnoirea este soluția și pentru minte (Romani 12:2). La nivel exterior, limba își aduce contribuția, fiind doar găleata cu care scoatem apă din fântâna inimii.
Există multă putere în cuvinte. Cât de mult contează ce spune doctorul, când e vorba de sănătate sau boală, de viață sau moarte! Când judecătorul deschide gura, el pronunță sentința de condamnare sau achitarea. Când păstorul vorbește, cuvântul lui aduce mângâiere și încurajare, îndemn sau mustrare. Statisticienii au socotit că pentru fiecare cuvânt din cartea lui Hitler, Mein Kampf, au murit 125 de oameni în al doilea război mondial. În biserica lui Christos, cinci din cele nouă daruri spirituale din lista apostolului Pavel sunt legate de limbaj. Ce poți spune despre propriile tale cuvinte?
Gelu 