O Filă (personală) din Istoria Bisericii

Duminica-i pe sfârșite. După dangătul cadențat al ceasului din turla bisericii, ar fi trebuit să fie întuneric beznă. Dar luna pare hotărâtă să prelungească ziua până după miezul nopții, sau poate până … dimineață. Nu-ți vine să te duci la culcare. Sătenii stau încă de vorbă, plănuind lucrările săptămânii următoare. Tinerii uită să se despartă unii de alții; cum ar putea fi altfel? O bucurie inexplicabilă stăruie în toți și în toate. Oare ce sărbătorește natura astăzi?

Pe prispa unei case, în așteptarea celor dragi, stă o femeie alături de fiica ei (în vârstă de șaisprezece ani). Privesc fermecate spre curtea largă din fața lor, pe care n-au văzut-o niciodată atât de bine luminată în ceasurile timpurii ale nopții. E noapte și parcă totuși nu e. Ceva tainic se pregătește în văzduh. O așteptare înfiorată cuprinde întreaga fire. Șovăielnic, un cocoș strigă înainte de vreme întâia strajă a nopții, supărând câinii din vecini, treziți din prima ațipeală.

Cele două femei se minunează cu glas tare de această frumusețe dăruită de Creator. Poate să fi fost și alte nopți fermecate, dar cine avea vreme să le admire. Astăzi, însă, e Duminică și nimănui nu-i scapă. Timpul s-a oprit pe loc, complice cu luna.

Un zgomot banal sparge tăcerea. Se deschide poarta dinspre uliță. Desigur soțul se întoarce acasă, gândește femeia, sau poate cei doi frați mai mari ai ei, speră tânăra fată. Dar nu apare nimeni și nici nu se aude poarta închizându-se la loc. Ba da, acuma se aude cineva, dar … par să fie mulți. Se aude târșâit de pași, bocănit de bâte și, deodată, în câmpul vizual al celor două femei apare o ceată de bărbați și femei îmbrăcați în haine albe și lungi până la pământ. Cu glugi pe cap, nu le poți ghici chipul. Cei mai bâtrâni sprijiniți în toiege. Înaintează murmurând, vorbind între ei, până ajung în mijlocul curții. Glasurile slabe li se unesc într-un zumzet ca de albine, părând să aibă multe a-și spune unii altora. Ca sub fascicolul unui reflector ceresc, ceata este centrul atenției. Scena se derulează încet, în detalii de vis, dar cu pregnanța realului.

Cu ochii mari, cele două femei privesc … Spectatoare la defilarea necunoscuților, se simt totuși parte integrantă din eveniment. Se intuiește vag un mesaj tainic, destinat lor. Ce să fie? Nu mai există nimic altceva în jurul lor, nu mai percep nimic altceva.

Câtă vreme să fi trecut? Câteva clipe, un ceas? Și, iată acum o minune și mai mare. Un vânt, stârnit de nicăieri, înfioară aerul și, cu vuiet slab, ridică blând de la pământ întreaga ceată de vizitatori. Îi poartă în sus, tot mai sus, până se topesc cu toții în pânza de argint țesută din raze de lună.

A fost aievea sau nălucire? Tânăra fată se sperie abia acum, trezită brusc din reverie. O zbughește în casă și-și ascunde fața între pernele patului. Mama vine după ea, o mângâie și o liniștește. Cu precauție apoi, o descoase blând despre cele văzute. Se verifică pe sine însăși. Au văzut amândouă aceleași lucruri?

Da, a fost aievea. Dar ce să însemne acest mesaj venit, neîndoielnic, din înaltul cerului, acolo unde s-a întors ceata de sfinți?

Și trec ani după ani, fără nici o deslușire. Rămâne o taină, pe care memoria o împinge treptat într-un ungher puțin umblat, acoperită de colbul uitării.

Peste vreo cincisprezece ani, împreună cu mai multe familii din Banat, și familia femeii e smulsă fără veste, și fără milă, din casa și tihna ei și deportată în Bărăgan. Acolo își trăiesc exilul în propria țară. Abia după alți cinci ani li se permite să se întoarcă în satul lor, unde nu mai găsesc nimic din cele lăsate în urmă. Doar casele, ocupate de alții în lipsa lor, îi așteaptă neglijate și triste.

Gospodarii de altădată se întorc acum săraci. Doar bucuria întoarcerii le dă puterea unui nou început. Paradoxal, însă, unii dintre ei se întorc îmbogățiți. În Bărăgan au aflat comoara ascunsă în țarină. În durere și frustrare, străini și sărăciți, se întâlnesc cu Evanghelia. Poate că, lăsați în casele lor confortabile din Igriș, prinși de grija avutului, n-ar fi răspuns niciodată acestei neasemuite oferte. Dar acolo o fac și se botează fericiți în apele mâloase ale Dunării. Nu sunt mulți, doar o mână de suflete, dar sunt primele roade, a căror sămânță va încolți, udată de stropii ploilor târzii, și va aduce toată roada rânduită din satul lor.

În casa în care s-a arătat vedenia se adună acum biserica penticostală din sat. Sunt puțini și doar cu mare greutate, la intervale rare, se alipește câte o femeie, ba chiar și câte un bărbat, la nucleul inițial de bărăgăniști. Și au de înfruntat disprețul satului și dezaprobarea rudeniilor, împotrivirea niciodată muiată a preotului ortodox și multe altele. Biserica crește descurajant de încet. Dacă ar fi după râvna surorilor … Dar la vremea tainică a lui Dumnezeu, vine și timpul de trezire. Cel ce arătase odinioară vedenia își întregește ceata de sfinți, până la clipa ridicării ei la cer.

În aceeași curte, vreme de 35 de ani au răsunat pașii doriți și așteptați ai multor credincioși, localnici și musafiri, până în septembrie 1990 când, după revoluție, s-a inaugurat un alt lăcaș de rugăciune. Lumina de sus nu s-a stins acolo. Ea m-a luminat și pe mine, nepotul tinerei fete de odinioară, căreia i s-a arătat și vedenia și împlinirea ei.

Un scurt paragraf din istoria Bisericii celei Mari, scrisă în ceruri, dar făptuită pe pământ, a cărei chemare acasă este aproape, când ceată cu ceată, de prin curți modeste, sau cartiere făloase, din Banat și Bărăgan, ne vom aduna cu toții în văzduh, ridicați de același vânt primenitor al Sfântului Duh.

„Și vom zbura ca păsările toamna …”

Scrie-ți și tu, cititorule, paragraful personal în cronica mântuirii!…

Advertisement