A Unsprezecea (sau cea Dintâi?) Poruncă


Poți iubi porunca? Ți se poate porunci iubirea? Iată o situație dilematică, de rezolvat nu doar în implicațiile ei teoretice, ci și în practica credinței.

„Vă dau o poruncă nouă; Să vă iubiți unii pe alții” (Ioan 13:34).

Călătorind cu mașina, căutam o stație de radio, când, pe nepusă masă, o frântură de conversație mi-a captat atenția. Invitatul emisiunii respective se plângea că dragostea face discriminare. Nu-mi pusesem niciodată atât de tranșant problema dragostei. Ideea s-a insinuat în mintea mea, provocatoare și stăruitoare, pretinzând atenție și deliberare.

După oarecare considerare, a trebuit să recunosc și eu că, în adevăr, așa par să stea lucrurile cu dragostea umană. A iubi pe cineva înseamnă a exclude (ca obiect al dragostei tale) pe ceilalți oameni, cărora nu le dăruiești preferința iubirii. Desigur, poți iubi mai multe persoane în același timp (în diferite grade și cu diferite aspecte ale dragostei), dar nu-i iubești pe toți oamenii. Numai Creatorul iubește fără discriminare, oferind mântuirea de păcat și moarte tuturor oamenilor (Ioan 3:16).

Chiar și Vechiul Testament, după cum era citat și interpretat de Isus, cerea Evreilor, prin poruncă, un tip de dragoste preferențială: „Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău” (Mati 5:43). Felul de dragoste, pe care porunca o sancționa, era o dragoste discriminatorie. Și totuși, cu toate limitările ei, dragostea poruncită de Lege constituia  un pas uriaș înainte, depășind net dragostea dintre păgâni (de tip reciproc), pe care tot Isus o punea în adevărata ei lumină: „Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați? Nu fac așa și vameșii? Și dacă îmbrățișați cu dragoste numai pe frații voștri, ce lucru neobișnuit faceți? Oare păgânii nu fac la fel?” (Matei 5:46-47). Deci, tipul de dragoste vechi-testamentală însemna lărgirea cercului de beneficiari ai ei, incluzând nu numai relația de familie (frații) și reciprocitatea (cei ce vă iubesc), ci și pe aproapele.

În cazul Evreilor, termenul „aproapele” desemna pe co-național. Avem de-a face aici cu o dragoste de altă natură. Nu mai este un simplu sentiment uman, care leagă împreună pe membrii aceleiași familii, sau o afecțiune subiectivă între prieteni, bazată pe bază de afinități, ori între sexe opuse, iscată pe bază de capricii și gusturi personale. Dragostea pentru aproapele includea pe toți membrii națiunii și era menită să funcționeze ca liant național.

Isus nu se oprea, însă, la porunca vechi-testamentală, ci adăuga: „Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blastămă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc” (Matei 5:44). Dintr-odată, porunca de a iubi este scoasă din limitarea veche și extinsă în cercuri concentrice, până la includerea vrăjmașilor. Desigur, creștinii nu sunt vrăjmași nimănui, dar se poate întâmpla să fie dușmăniți de alți oameni (vrăjmași declarați sau ascunși).

Conform noii porunci, avem datoria de a iubi familia, prietenii, aproapele (concetățeanul, ori străinul în nevoie), și pe vrăjmași. Astfel, în funcție de beneficiarii ei, dragostea poate lua forme multiple, exprimându-se pe sine în funcție de categoria de oameni vizați de ea și de nevoia pe care o împlinește, putând fi pasiune, compasiune, prietenie, slujire, sacrificiu, etc. ”Capitolul 13 din 1 Corinteni este ca o prismă”, scrie Omar C. Garcia, ”Când o rază de lumină trece prin prismă, iese prin partea opusă descompusă în culorile componente ale curcubeului – roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet. La fel se întâmplă cu dragostea, când trece prin inima inspirată a apostolului Pavel – iese detaliată în elementele alcătuitoare ale ei”.

În continuare, Isus ne dezvăluie motivația și țelul acestei porunci: „ca să fiți fii ai Tatălui vostru, care este în ceruri”. Tatăl nu este părtinitor, nu discriminează, ci, din perspectiva Sa cerească, iubește pe toți oamenii. A iubi numai pe cei ce ne iubesc, într-o relație de tip tranzacție, sau numai pe membrii familiei noastre, ne retrogradează la nivelul vameșilor și al păgânilor. Atâta lucru fac și ei. Tipul de dragoste cu care-i iubim pe oameni ne califică pe noi ca fii ai lui Dumnezeu, sau ne dezminte.

Dar cum poate fi împlinită porunca de a iubi, care pune împreună doi termeni aparent antitetici? Cum putem face saltul calitativ de la dragostea pur umană, de tip afecțiune, la dragostea divină (și divin poruncită)? Răspunsul ni-l dă apostolul Pavel, dezvăluindu-ne faptul că „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat”. Aflăm că Trinitatea este la lucru în acest paradox al poruncii de a iubi, ceeace vorbește cu deosebită elocvență despre importanța iubirii. Dragostea este a „lui Dumnezeu”, ne-a fost arătată în ființa și lucrarea lui Isus și ne este dăruită prin Duhul Sfânt. În ultimă analiză, Dumnezeu iubește prin noi, dacă-L lăsăm s-o facă.

Apostolul Ioan ne revelează faptul că „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:9, 16), implicația acestui adevăr fiind că dragostea creștină, de factură spirituală, este o relație în trei, din care Dumnezeu nu poate lipsi, alături de tine și de aproapele tău.

Dragostea umană, ca sentiment, nu poate fi poruncită, fiind o legătură de familie, afinitate între prieteni, o preferință, o înclinație, o chestiune de gusturi, de multe ori inspirată de împrejurări și, nu de puține ori, o atracție greu de explicat. Uneori omul nu are control asupra ei. Dragostea de tip spiritual poate fi poruncită, căci Cine o poruncește o și furnizează, turnând-o în inimi și se poate deprinde în practică, în măsura în care implicăm voința printr-un act de ascultare.

În timp ce dragostea umană se naște în inimă și este dependentă de factori exteriori, dragostea spirituală vine de Sus, este acceptată de mintea umană și motivată de voință. Putem spune, deci, că dragostea creștină nu face discriminare și nu exclude pe nimeni, căci nu există ființă umană care să n-aibă nevoie de ea. Dragostea frățească (firească) nu-i greu de deprins și practicat; membrii aceleiași familii preiau aceeași moștenire genetică și primesc aceeași educație. Între ei, dragostea ia un aspect natural. Dragostea creștină, dimpotrivă, nu înseamnă a iubi pe cei cu care ne asemănăm, sau cu care avem ceva în comun, ci mai cu seamă a iubi în ciuda deosebirilor și a diferențelor.

În inima celui care iubește, dragostea reușește să realizeze cel mai dificil lucru din lume – ea coboară eul de pe piedestal și-l plasează la nivelul slujirii. Donald Grey Barnhouse, un excelent ilustrator al principiilor creștine, spunea, ”Love that goes upward is worship; love that goes outward is affection; love that stoops is grace”.

2 thoughts on “A Unsprezecea (sau cea Dintâi?) Poruncă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s