Societatea este universul uman în care viețuim și scena pe care evoluăm de la naștere până la moarte. Este un univers al diversității, de vreme ce fiecare din noi este unicat, în timp și spațiu; diversitate prin care Cel veșnic ne uimește cu necuprinsul Său. El ne-a plantat într-un anumit context social cu identitate etnică distinctă, cu valori morale, cu obiceiuri și practici tradiționale, transmise din generație în generație. Tot ce asimilăm de la mediul în care trăim se cristalizează în noi, ne îmbibă ființa și ne va defini încetul cu încetul personalitatea. Primim o mulțime de lucruri de la societate și-i dăm, la rândul nostru, ceva din noi. Pe fondul ei se exprimă personalitatea noastră. Îi aparținem, ne modelează în oarecare măsură profilul moral, ne dă avânt să îndrăznim în visările noastre, ori ne strunește, ne impune limite, ne înghesuie în tipare înguste.
Pentru creștini este o chestiune de luptă și de curaj constant să reziste tendințelor imperioase care guvernează societatea, dar este provocarea la care Dumnezeu ne cheamă, ca fii ai Săi. Trăim ambivalența dublei cetățenii; una pământească, temporală și una cerească, veșnică. Nu este nici simplu, nici ușor să împlinim așteptările Tatălui de a fi o binecuvântare pentru societatea de care aparținem, legați fiind de ea cu atâtea fire, invizibile dar durabile, însă fără a ne conforma ei, fără a compromite standardele înalte și sfinte ale Împărăției Sale.
Suntem tributari și societății și lui Dumnezeu – iată dilema noastră. Cu fiecare zi ne apropiem de clipa plecării de pe pământ, dar ce lăsăm în urmă? Doar un loc gol? Sau părăsim o lume, care ne regretă pentru ceea ce pierde prin plecarea noastră? Știm să rezolvăm această dilemă în termenii ei practici, sau rămânem împotmoliți în hățișurile ei teoretice? Cine suntem, la urma urmei?
Haidem să ne punem câteva întrebări, să facem acest prim pas al cunoașterii de sine. Ce figură te străduiești să faci printre oameni? Ce rol ți-ai propus să joci pe scena vieții, rol pe care-l repeți cu asiduitate până și-n somn? Cât de departe vrei să ajungi, cât de sus ți-ai propus să urci? Care este modelul pe care-l imiți? Cu ce mijloace și pe ce căi îți urmărești scopul? Ce fel de principii de conduită în viață ai adoptat? În ce fel de oglindă îți privești chipul; îți spune ea adevărul, sau te minte, complice cu propriile tale visuri? După ce criterii îți evaluezi progresul? Cum te arată ultimul bilanț, la plus ori la minus? Este atât de important să afli cine ești!
Sunt întrebări pe care ți le-ai pus uneori, nu-i așa? N-ai îngădui să ți le pună un altul sau, dac-ar face-o, i-ai da răspunsuri elaborate, care te plasează într-o lumină favorabilă. Dar ție însuți, cum îți răspunzi? Dacă-ți aperi cu îndârjire viața privată de ochi iscoditori, ca pe un drept al tău, să nu pierzi din vedere totuși, că ești un om printre mulți alții pe suprafața planetei, cu care rivalizezi pentru piscurile ei, cu care ești în competiție pentru fiecare etichetă cu faimă, care se vinde pe piață, cu care-ți freci coatele mârâind, sau zâmbind îndatoritor (în atâtea nuanțe), în funcție de identitatea lor.
Nu poți să nu te raportezi la semeni, să nu-i afectezi în bine sau rău, să nu ții seama de ei, să ți-i apropii sau îndepărtezi, să-i manipulezi sau să-i iubești. Mai tot ce săvârșești este ireversibil și cu implicații care se răsfrâng și asupra altora, cu consecințe uneori de neșters în propriul destin și în al celor cu care ți-ai întretăiat drumurile, „așa că nu puteți face tot ce voiți”, avertizează apostolul. Când știi că de un cuvânt, un gest, o faptă a ta, poate să atârne destinul unui om, că cineva se poate împiedica de greșelile tale ca de un pietroi plasat la intrarea Împărăției lui Dumnezeu, ar trebui să te cutremuri.
Să ne oprim pentru un ceas, să stăm în tăcerea meditației solitare, să ne întoarcem privirea spre interior, să ascultăm ecourile, poate slabe, ale adâncului din noi, să așteptăm să răzbată la suprafață gânduri de mult reprimate, șoaptele firave ale conștiinței, oricât de stânjenitoare ar fi. Să le dăm astăzi șansa refuzată de mult, poate șansa ultimă, poate cu un ceas înaintea scadenței. Trebuia s-o fi făcut de mult. Este datoria față de noi înșine, de societate, dar mai cu seamă datoria față de Dumnezeul care ne rabdă de multă vreme. Este tributul pe care nu i l-am plătit de mult, datoria pentru cerul și apa de fiecare zi, pentru spațiul și timpul dăruite cu generozitate și poate cheltuite cu nechibzuință, pentru harul prin care ne-a atins și ne-a ridicat din naufragiul condiției umane.
Trei drumuri ne stau deschise înainte. Oricât de angajați ne aflăm pe unul dintre ele, mai este vreme să schimbăm macazul și, din fericire, atârnă numai de noi s-o facem și să revenim la drumul bun. Pe care dintre ele ai pășit? Unde ți-ai propus să ajungi?
(Va urma).
Gelu 
[…] Prestigiu, Reputație sau Caracter? (I) […]