Hainele lui Iosif (5)

Drumul spre Maturitate

Suflet sensibil, crescut lângă fusta Rebecăi, Iacob se lasă prins în pânza de păianjen a intrigăriei materne, complotând împreună cu ea împotriva fratelui îndreptăţit la binecuvântarea cuvenită întâiului născut şi împotriva bîtrânului său tată. Înşelându-şi tatăl, Iacob va gusta şi el din plin soarta tatălui înşelat de fiii săi.

E lung drumul până la haina lui faraon, drum măsurat în ani şi cântărit în lacrimi, drum învăluit în ceaţă, care se dovedeşte mai cu seamă greu. Este drumul de la adolescenţă spre maturitate. Este criza creşterii armonioase, prin care trebuie să trecem cu toţii. Tatăl ceresc nu preface un om peste noapte şi nu va scuti pe niciunul din fiii Săi de suferinţa formării în timparele cereşti.

Nimeni nu poate rămâne pentru totdeauna la confortul adolescentin al hainei pestriţe, un “visător de vise”, care emite pretenţii fără acoperire. Viesele trebuie să devină realitate. Snopul trebuie să se ridice în picioare şi steaua să se ridice pe cer, până la zenitul maturităţii.

Când un om este născut din nou, el nu-i şi desăvârşit. Este doar altoit într-o altă tulpină, cu o natură diferită. Procesul atoirii aduce o criză, care poate fi depăşită prin seva furnizată de noua tulpină, dar mlădiţa altoită se trezeşte dintr-odată izolată de tot ce a fost natural pentru ea până atunci. Criza altoirii este începutul unui proces lung, presărat cu frustrări, îndoieli şi ocazionale satisfacţii, aduse de momentele rare ale conştienţei creşterii. Mediul crează probleme, libertatea de alegere e uneori strict limitată, orice planificare personală eşuează, orizontul se reduce la ziua prezentă, viitorul apasă pe umeri ca o povară nedorită, viaţa însăşi devine de neîndurat, iar moartea pare singura uşurare.

Dar, prin toate acestea, prin stagnările inerente din timpul iernii, prin exploziile de culoare şi speranţă ale primăverii, prin hărnicia grăbită a creşterii din timpul verii, noua mlădiţă se pregăteşte pentru împlinirea menirii ei. Un singur vis, un singur ţel, o singură împlinire – roadele.

Hainele succesive purtate de Iosif ne apar ca o cochilie mereu schimbată de un organism în creştere. Cu nedumerire şi perplexitate, tânărul se vede îmbrăcat şi dezbrăcat, de mai multe ori. Hainele îi dau un relativ confort pentru scurtă vreme, dar el trebuie să înveţe taina metamorfozei – schimbările treptate din care este alcătuită creşterea. Este un proces neîntrerupt. Nu există status quo în drumul către cer. Este prea mare distanţa de parcurs şi scara de urcat prea înaltă, ca cineva să-şi poată permite a irosi vremea, a se complace în stagnare. Timpul pierdut ne va costa un preţ nebănuit de mare.

Primele lui haine, cea pestriţă, haina lui Potifar şi straiele temniţei, s-au dovedit tranzitorii. A putut fi o mare mângăiere pentru Iosif s-o ştie. Doar haina dăruită de faraon a fost permanentă.

Fazele creşterii spre maturitate sunt ca treptele unei rachete de lansare; pe măsură ce-şi împlinesc misiunea, ele se desprind şi se pierd, topite în spaţiu, inutile şi uitate. Dacă ar rămâne ataşate de capsula spaţială, i-ar îngreuia zborul, i-ar împiedica înscrierea pe orbita planificată, i-ar zădărnici atingerea ţelului.

Maturitatea aduce cu ea roadele şi-i permite lui Dumnezeu să facă o curăţire continuă spre desăvârşire, spre mai multe (şi mai bune) roade. Până a fi fost altoiţi în adevărata Viţă, eram mlădiţe sălbatice, făceam roade amare, care nu puteau hrăni pe nimeni; fructe refuzate de Dumnezeu şi nefolositoare semenilor.

Haina pestriţă a fost smulsă de pe trupul lui Iosif şi trimisă tatălui său cu acest mesaj adânc, nebănuit de nimeni în ziua aceea, “Fiul tău nu mai există. Aşa cum tu, tatăl lui, îl cunoşti, el a murit”. Un alt tânăr se formează în locul lui, o mlădiţă altoită într-o altă tulpină, un tânăr pe care familia nu-l mai cunoaşte, nu va fi în stare să-l recunoască peste 13 ani, ci va trebui să-l re-descopere.

Dar, până atunci, Iosif se trezeşte dintr-odată gol, fără haina confortabilă, care-i defineşte individualitatea. El însuşi descoperă cu surpriză că este altul. Obişnuit a fi cel mai mic în casa tatălui său, Iosif se găseşte de-acum mereu în poziţia de a i se încredinţa responsabilităţi, de a fi cel mai mare. După o adolescenţă lipsită de griji, iată-l acum înălţat deasupra tovarăşilor de temniţă, asupra cărora trebuie să vegheze şi să le poarte de grijă. Iată-l în casa lui Potifar, administratorul averilor lui. Funcţii pe care nu le caută îi sunt încredinţate şi capătă trecere înaintea tuturor oamenilor cu care are de-a face, o trecere care implică responsabilitate.

Dumnezeu te înalţă şi pe tine în ochii oamenilor, în funcţii, în neprihănire, în sjulbe duhovniceşti, dar nu o face ca să-ţi dea prestigiu, ci ca să-ţi ofere o platformă pentru slujire. Din păcate prea mulţi văd numai prestigiul şi beneficiile, rămânând pentru totdeauna datori la slujire.

Schimbarea hainelor este succesiunea experienţelor dureroase, cu valoare educativă, capabile a zidi un caracter în Iosif. De la visătorul de vise până la tălmăcitorul de vise e un drum lung, dar un proces necesar. Abia când un om îmbracă ultima lui haină, abia devenit matur, se califică el pentru poziţia invidiată de cei mai mulţi, care nu înţeleg, dar înaltă şi autorizată de Dumnezeu – aceea de a dărui altora haine, de a-l îmbrăca pe cel gol (Apocalipsa 3:17), pe cel care, în inconştienţa lui, se crede bine îmbrăcat, bogat şi îndestulat.

Iosif dă haine de schimb fraţilor săi, care se află undeva, pe parcursul spre maturizare (încă departe de ţintă). Dar hainele dăruite de cel drept sunt greu de purtat! În chip tainic, ele se cheamă “haine de schimb”, căci se schimbă mereu şi au putere să schimbe pe cei ce le poartă. După ce Iosif i-a îmbrăcat pe fraţii lui, aceştia n-au mai fost niciodată aceeaşi oameni. Au început să realizere cine erau în realitate, li s-au deschis ochii şi … au intrat în Gosen (un Canaan în avantpremieră).

Schimbăm hainele şi schimbăm experienţele prin care trecem. Dumnezeu are control deplin asupra traseului nostru, fiind dispus să aştepte mulţi ani, până realizăm care ne este destinul. Dar El nu aşteaptă pasiv şi neputincios, ci conduce în chip tainic paşii noştri înspre Egipt şi înapoi în Canaan, călăuzindu-ne pe drumul spre maturitate, spre eficienţă, spre rodnicie.

Advertisement