Faptul că mulţi oameni se tem de Viaţă (ştiind suficiente lucruri despre ea) mai mult decât se tem de moarte (fără a şti mai nimic despre ea), rămâne unul din paradoxurile existenţei. Unii dintre ei se tem să afle mai multe despre ce înseamnă a Trăi cu adevărat, preferând să-şi irosească zilele în aşteptarea a ceea ce ştiu a fi inevitabil, cu o resemnare lipsită de orice argument logic.
Cu câtva timp în urmă a fost făcut un studiu, având ca subiecţi 3000 de persoane. Li s-a cerut să răspundă la întrebarea, “Ce scop aveţi în viaţă, pentru ce trăiţi?” Rezultatele studiului a revelat faptul că 94 la sută din ei pur şi simplu “îndurau” prezentul, în timp ce aşteptau “ceva” să se întâmple. Unii aşteptau să le crească copiii, alţii să întreprindă o mult visată călătorie, ori pur şi simplu ziua de mâine.
Cei mai mulţi oameni aşteaptă să le vină de undeva, din afară, împlinirea vieţii. Se tem să scruteze lăuntrul propriei fiinţe, îngroziţi de întunericul pe care-l intuiesc acolo, ignorând în acelaşi timp Sursa care le-ar putea lumina existenţa. Alţii apelează la drogul satisfacţiilor superficiale şi imediate, sorbind cu lăcomie un substitut al vieţuirii, care-i turmentează şi-i ajută să mascheze lipsa de scop şi sens a vieţii lor.
Un părinte se duse la magazinul de jucării să cumpere de Crăciun o jucărie pentru băiatul lui. Vânzătorul îi recomandă o jucărie nouă, cu caracter educativ, abia sosită în magazin. Cutia conţinea piesele neasamblate ale jucăriei, pe care copilul trebuia să le asambleze. Numai că, oricum încerca băiatul să potrivească piesele, nu reuşea nicidecum să le pună împreună. Jucăria fusese intenţionat proiectată astfel, ca să înveţe pe copiii cum să abordeze provocările la care viaţa îi va supune. Asemenea este viaţa pentru omul care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu; el nu va fi niciodată în stare să asambleze o viaţă coerentă din piesele disparate ale existenţei sale.
Oamenii se tem de cerinţele unui Dumnezeu sfânt, care va pretinde eu-lui să abdice, să lase tronul vacant, la dispoziţia singurului Rege autorizat să domnească în viaţă, ca Autor al vieţii. Iar ca să înăbuşe slabele proteste ale unei conştiinţe muribunde, ei inventează doctrine noi, re-definesc terminologii vechi, caută filosofii alternative şi întind pânzele corăbiei lor spre porturi vagi, care-i cheamă cu glasuri dulci de sirene. La urma urmei, pentru ei a ajuns să conteze doar călătoria, nu şi destinaţia.
Cine poate concepe veşnicia, întreabă ei cu ton retoric, şi cine poate garanta învierea, când tot ce se întâmplă sub soare pare a sugera o anihilare finală a existenţei prin moarte. Dacă s-ar teme cu adevărat de moarte, ar căuta Viaţa. Alunecând imperceptibil spre deznodământ, se deprind cu ideea morţii şi se consolează cu speranţa anihilării fiinţei, fenomen care (chipurile) îi va scuti de responsabilitate şi dreaptă răsplătire pentru felul cum au trăit.
Negarea învierii este inconsistentă cu speranţa cea mai adânc înrădăcinată în inima fiinţei umane. Ne-am născut cu dorul de a trăi şi suntem înzestraţi cu disponibilităţi interioare pentru veşnicie. Moartea nu este parte firească din procesul Vieţii, cum se pretinde pe ici-colo, ci antagonică ei. Moartea nu este doar ultima fază în evoluţia umană pe pământ, ci arma vrăjmaşului nevăzut, sabia lui Damocles atârnată deasupra capului, armă cu care ne urmăreşte fără contenire, de la naştere până în clipa îngăduită de Dumnezeu pentru trecerea în veşnicie (Evrei 2:15). Dorinţa de a dăinui a fost înscrisă cu litere de neşters în fiecare celulă a trupului uman; cu cât mai mult în duhul nostru, primit de la Dumnezeu, am fost pecetluiţi cu nădejdea veşniciei! De aceea, “suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi” (Romani 8:23).
Pilda Bogatului Nemilostiv din Luca 16:19-31 ne îngăduie o scurtă privire dincolo de vălul morţii. Odată trecut peste pragul veşniciei, sufletul se instalează definitiv în tărâmul certitudinii. Acolo, credinţa pe baza căreia şi-a trăit viaţa pe pământ este confirmată sau infirmată. Nimeni nu va putea scăpa de întâlnirea finală cu realitatea (întâlnirea cu realitatea finală, sau realitatea întâlnirii finale). În tărâmul de dincolo nu mai este amăgire, nu sunt divergenţe de păreri, nici speranţe. Acolo certitudinea se cheamă Viaţă sau Moarte; dar alegerea între ele se face acum şi aici.
Nevoit să se apere în faţa împăratului Agripa, apostolul Pavel nu se apără doar pe sine însuşi, ci şi principiile Evangheliei, care îi fusese încredinţată. În cursul pledoariei sale, apostolul rosteşte o întrebare de tip retoric, adresată tuturor scepticilor care, de-a lungul veacurilor, se vor ridica vreodată împotriva învierii. O întrebare cu impact imens. Din clipa când am citit-o pentru prima dată în Scriptură, n-am mai putut scăpa din strânsoarea logicii ei fără cusur: “Ce? Vi se pare de necrezut că Dumnezeu înviază morţii?”
Cu alte cuvinte, “în ce fel de Dumnezeu credeţi voi?” Un dumnezeu conceput după chipul şi asemănarea voastră, pe care-l limitaţi la propriile neputinţe şi-l siliţi să se conformeze gândurile şi părerilor voastre omeneşti? După ce a creat o fiinţă atât de minunată, destinată să poarte în univers propriul Său chip, după ce L-a dat pe Fiul Său morţii, pentru răscumpărarea din păcat şi moarte, după toate acestea, mai poate cineva să creadă că Dumnezeu va abandona morţii, sau anihilării, pe omul pe care l-a iubit şi în care a investit atât de mult?
Întorcându-ne la noi înşine, la vremurile în care trăim şi la primejdiile care ne pasc, trebuie să luăm în serios aceleaşi avertismente unanime ale apostolilor. Vremurile se schimbă, dar primejdiile nu dispar. Amăgirea pare a fi plaga dominantă a zilelor noastre. Oamenii se lasă înşelaţi a crede învăţături deviante, fie că sunt credincioşi, fie necredincioşi, lucru pe care-l vedem exemplificat din plin în jurul nostru. Virusul amăgirii are putere să infecteze mintea şi se propagă fără oprelişti, iar purtătorii lui (“oameni răi şi înşelători”) se infiltrează nedetectaţi în multe biserici. Singurul rezultat previzibil este că “vor amăgi pe alţii şi se vor amăgi pe ei înşişi” (2 Timotei 3:13).
Antidotul la îndemână e ignorat, în timp ce lumea, cu filosofia şi stilul ei de viaţă constituie o permanentă sursă de momeli pentru creştini. Va fi suficient să slăbim contactul cu Sursa puterii noastre, neglijând rugăciunea; să ne înfometăm singuri, părăsind legătura cu Adevărul revelat în Cuvânt şi să ne lipsim de părtăşia frăţească realizată în dragoste, pentru a deveni vulnerabili la asalturile amăgirii.
Nu că ne-am îndoi de învierea lui Christos, sau că am nega în principiu învierea din morţi. Ar fi suficient să trăim în chip nedemn de Autorul învierii, sau să prezentăm lumii o imagine deformată a adevărului despre viaţă şi păcat, moarte şi veşnicie. Orice călătorie începe cu primul pas, care poate părea nesemnificativ, dar un pas mic are potenţa de a schimba direcţia de înaintare, cursul călătoriei, şi devia în mod fatal de la ţelul propus.
Gelu 