“Şi împăratul mi‑a zis: “Ce ceri?” Eu m‑am rugat Dumnezeului cerurilor şi am răspuns împăratului…” (Neemia 2:4‑5)
În intervalul minim, care desparte întrebarea de răspuns, tu poţi să te rogi, ca Neemia. La plimbare, la lucru, la volan, în timpul conversaţiei cu un coleg nemântuit, în înfruntarea cu un duşman, tu poţi să te rogi.
Mintea poate să lucreze pe două planuri diferite în mod simultan. Mintea creştinului ar trebui s‑o facă în mod curent, devreme ce el trăieşte în două împărăţii diferite. Nenumărate sunt situaţiile în care viaţa surprinde pe creştin la înghesuială şi-i cere o decizie fulgerătoare, îngăduindu-i doar o clipă, ca să delibereze şi să acţioneze. Secunda decisivă …
Dar câte ocazii trec nefructificate, doar pentru că nu te‑ai rugat?! Câte înfrângeri, câte decepţii, câtă confuzie şi perplexitate stăruie în tine, doar pentru că, în clipa hotărâtoare, nu ai apelat la Cel ce putea să te ajute? Şi ce păcat, când Tatăl era gata să‑ţi răspundă, să te călăuzească, să te îmbărbăteze în clipa cea grea! Când era atât de simplu! Poate că obişnuinţa de a te ruga este ceea ce-ţi lipseşte, de fapt. Legătura cu Dumnezeu stă neglijată, părăsită, şi tu nu mai înţelegi nimic din tot ce ţi se întâmplă …
O tânără creştină din biserica de care aparţineam în Timişoara, a trăit o astfel de experienţă. Se angajase cam cu un an în urmă la un magazin de electronice din centrul oraşului. Era tocmai magazinul la care se rugase ca să fie repartizată. Şi a fost. Îi plăcea să muncească acolo şi după câteva luni de evanghelizare la locul de muncă “aproape că o câştigasem pentru Christos pe şefa de magazine”, după propria ei mărturisire.
Printre lucrurile care nu‑i plăceau acolo se numărau lecţiile de ateism, la care era obligată să participe, dar se obişnuise să‑şi găsească un loc pe ultimul rând de scaune şi încerca să citească ceva, în timp ce vorbitorul îşi deşerta traista lui cu minciuni.
Într‑una din zile, pe când conferenţiarul invitat să vorbească încerca să fie cât mai convingător, într‑o cauză în care tot mai puţini credeau, iar tânăra noastră aproape reuşise să se deconecteze de atmosferă, dintr‑odată, o frază mai stridentă prin virulenţa atacului asupra credinţei şi prin absurditatea argumentelor, o face să tresară şi o tulbură în duhul ei. Atunci, revoltată, rosteşte în inima ei aceste cuvinte: “Doamne, cum îl mai suporţi pe omul acesta, să debiteze asemenea prostii?!” În următoarele secunde prelegerea se întrerupe brusc şi omul amuţeşte. Tânăra credincioasă îşi ridică ochii mirată, tocmai la timp ca să‑l vadă pe vorbitor clătinându‑se pe picioare şi prăbuşindu‑se apoi grămadă pe podea. Toată sala se agită. Omul îşi revine, se ridică, îşi scutură hainele, îşi drege glasul şi apoi admite: “M‑a bătut Dumnezeu!” Încearcă să continue, dar după câteva minute încheie, îşi strânge grăbit hârtiile şi pleacă.
Urmează la pupitru al doilea vorbitor. Iar tânăra credincioasă mulţumeşte Domnului pentru răspuns. O face tot pe tăcute, în inima ei. Şi nimeni nu ştie că tocmai se dăduse o bătălie, pe care credinţa o câştigase prin rugăciune …
Gelu 