„Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” (Coloseni 3:2).
O întrebare se iscă din capul locului, asemenea scânteii ce zboară dintr-un tăciune scormonit. Cum ne putem gândi la lucruri invizibile pentru ochi şi inscrutabile pentru minte? Admitem, prin credinţă, că îndemnul apostolului, de a ne gândi la lucrurile cereşti, trebuie să fie valid, dar cum ne dibuim calea spre ele? Mai mult, acelaşi apostol adaugă calificări insurmontabile lucrurilor respective, “Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2:9). Deci, cum ne descurcăm?
Mai întâi, ne aducem aminte că nu toţi credincioşii se află la aceleaşi cote în înţelegerea lucrurilor spirituale (Evrei 5:11-14) şi că avem nevoie să creştem spre ele. Apoi, că acestea pretind deprinderea unui cadru formal adecvat (limbaj spiritual) în abordarea lor (1 Corinteni 2:13) şi că singurul tutor în această delicată intreprindere este Duhul lui Dumnezeu.
Iar condiţia sine qua non a tuturor celor de mai sus rămâne dorinţa autentică de a medita cu mintea, hotărârea nestrămutată de a ne umple inima cu ele şi o dedicare fără rezerve. După cum în trecut eram dedaţi trup şi suflet lucrurilor terestre, acum ne oferim totalmente lucrurilor “de sus”, pe care nu le înţelegem în termeni spaţiali, ci ca lucrurile înalte, de supremă valoare, autentice, veşnice, divine.
Unde începem, deci, călătoria noastră? Desigur, pe paginile Scripturii, aceasta constituind numitorul comun al evoluţiei spirituale a tuturor credincioşilor. Continuăm apoi, pe cont propriu, în odăiţa rugăciunii, după ce am zăvorât în urma noastră uşa, în calea oricărei distrageri lumeşti. Urmează formarea deprinderilor noi, prin eforturi susţinute ale voinţei şi o disciplină mentală fermă. În măsura în care susţinem dedicarea noastră la un nivel înalt, în aceeaşi măsură Duhul se va alătura eforturilor noastre.
Iar terenul, sau fundalul tuturor străduinţelor, este credinţa, ridicată la nivel de certitudine, “Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Christos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3). Cine a murit, a demolat podul în urma lui, zădărnicind orice încercare de întoarcere înapoi. Ce rost ar mai avea şovăirea în această ţară a nimănui, când patria de Sus ne cheamă cu făgăduinţi nespuse?
Gelu 