Gellius

”Voi nu v-ați împotrivit încă pînâ la sânge în lupta împotriva păcatului” (Evrei 12:4).

Lupta noastră se duce pe viață și pe moarte. Pentru mulți credincioși, de-a lungul celor două milenii de istorie creștine, biruința a însemnat moarte la datorie, a însemnaat a fi stat cu picioarele ferm ancorate pe terenul credincioșiei față de Domnul lor. Chiar dacă pentru noi victoria nu înseamnă sacrificiul suprem, războiul în care suntem angajați nu-i nicidecum mai ușor și biruința nu-i mai puțin importantă. Este lupta fără răgaz, care se duce înlăuntru, un război alimentat prin intervenție din afară și câștigat prin ajutorul aliaților.

Una din dificultățile luptei noastre se datorează faptului că am trăit prea multă vreme sub imperiul înfrângerii. Aceasta a devenit parte din natura noastră, ne-am obișnuit cu ea și ne simțim confortabili în această stare. Evanghelia șochează, când ne cere să ieșim cu orice preț din această situație. Un război civil se pornește în ființa noastră, care ne sfâșie inima și viața, dar cu cât mai devreme se declanșează, cu atât mai multe șanse de victorie avem.

O victorie pe care trebuie s-o câștig împotriva mea însumi, nu-i una ușoară și, cum lupta se duce pe viață și pe moarte, o parte din mine trebuie să cadă victimă. Din această pricină mulți creștini amână angajarea în lupta cu ei înșiși, cu păcatul care a stabilit un cap de pot în ființa lor, căutând că se amăgească cu victorii alternative, biruințe minore ca, fapte bune, milostenii, programe sociale, activism religios, chiar misionarism și multe altele. Ei uită că o cunună a fost făgăduită numai ”celui ce va birui”.

Victoria nu poate fi amânată pe mâine. O luptă amânată este o victorie pierdută. Fiind disputată cu încrâncenare între doi adversari, ea nu depinde numai de tine. Dacă tu renunți la ea astăzi, o apucă celălalt. Nu poți spune; mă mai las biruit doar astăzi, mai capitulez o singură dată, de mâine încep atacul, de poimâine îmi schimb viața. Voi mai bea din cupa robiei doar o singură zi. Mâine o voi scutura!  Gândind astfel, recunoști că înfrângerea este pentru tine mai dulce decât victoria. Înfrângerea a devenit o adicție plăcută, la care ți-e greu să renunți.

Uităm că victoria ne-a fost asigurată cu un preț mai presus de capacitatea umană de înțelegere. Asigurată, dar nu garantată. Dumnezeu însuși a luat asupra Sa înfrângerea noastră, pentru a o anula prin biruință. El ne-a deschis drumul spre victorie. El a biruit pe vrăjmașul în fața căruia noi n-am fi avut nici o șansă. Nouă ne cere doar să ne biruim pe noi înșine.

Cîtă vreme un om nu se poate lipsi de înfrângere, dovedește că-i lipsește motivația să caute și să obțină victoria. În felul acesta, își minimalizează drastic șansele și, în cele din urmă, se condamnă singur la robie perpetuă.

Mai mult, victoria împotriva păcatului trebuie repurtată constant, zilnic. În aceste război, o singură înfrângere anulează toate victoriile anterioare și întoarce înapoi la robie. Evreii și-au dorit să facă drumul înapoi spre Egipt și, de fapt, l-au făcut (Fapte 7:39). Nu te poți culca pe laurii biruințelor trecute. Câtă vreme trăiești, trebuie să lupți și să biruiești. Nu există victorie definitivă și nici victorie parțială în acest război. Victoria parțială se cheamă compromis (un armistițiu temporar cu vrăjmașul) și este doar o altă deghizare a înfrângerii.

Un indian american a explicat în imagini specifice culturii sale ce s-a întâmplat în viața lui după întoarcerea la Domnul. El spunea că, înainte de a-L cunoaște pe Dumnezeu, înlăuntrul lui trăia un câine negru, foarte rău, care-i făcea viața mizerabilă și-l împingea numai la rău. După nașterea din nou, spunea el, înlăuntrul lui s-a născut un câine alb. Din ziua aceea în inima lui s-a declanșat un război. Cei doi câini se luptau fără încetare unul cu altul. Întrebat fiind, care dintre câini este mai tare, indianul a răspuns, ”Cel căruia îi dau de mâncare. Biruiește întotdeauna acela pe care-l hrănesc”.

Aspectul cel mai personal al luptei continue, pe care o avem de dus în viață, este lupta cu noi înșine (cu firea pământească, pe care am moștenit-o, cu păcatul care ne biruiește constant și caută să ne țină robi).

Când vorbim de nevoia de a ne birui pe noi înșine, nu ne gândim la o victorie câștigată în detrimentul nostru, ci la una obținută în favoarea noastră. Nu este doar un joc de cuvinte. Lupta noastră este împotriva celui rău. Sau, mai bine zis, el luptă împotriva noastră. Dar el și-a câștigat aliați în ființa umană. Calul troian a fost introdus în cetate la începutul istoriei. Luptăm cu dorințele din noi, care au fost corupte.

Putem birui în multe lupte, putem câștiga multe trofee, putem primi multe premii, toate obținute pe drept, ca rezultat al multor eforturi, pregătiri, abțineri, dar dacă pierdem lupta de căpătâi, ne-am pus în primejdie destinul.

Victoria este soluția unei nevoi reale, nevoia de ieșire dintr-o situație disperată, eliberarea dintr-o robie din care nu există emancipare (2 Timotei 4:7-8). Cununa pentru care luptăm noi se câștigă acum și aici, dar se primește mai târziu, în ”ziua aceea”. Competițiile omenești departajează competitori și răsplătesc un câștigător, căci ”toți aleargă, dar numai unul capătă premiul”. Cununa neprihănirii, pe care o dă Christos, o vor primi toți cei ”ce vor fi iubit venirea Lui”. Este oare venirea Lui așteptată? Și grăbită? El vine pentru biruitori.

S-ar putea să avem nevoie a ne dezvolta gustul pentru luptă, motivația pentru stăruință și dorința după victorie …