Pietre de Poticnire
October 16, 2009 at 5:54 pm | In ispita | Leave a CommentÎn căderile noastre, ne grăbim de multe ori să aruncăm vina pe seama ispitei, ca ademenindu-ne din afară. Apostolul Iacov ne povățuiește, însă, să privim cu atenție mai întâi înlăuntrul nostru (Iacov 1:14). De la căderea în păcat a primei perechi de oameni, Ispititorul și-a stabilit un cap de pod în inima tuturor descendenților lor, având la îndemână o pârghie eficientă, pe care nu ezită s-o acționeze. Numai în Christos el n-a putut găsi pârghia de care avea nevoie, ca să-L abată de la voia Tatălui. Înaintea Lui a trebuit să înceapă cu începutul. Isus mărturisea înaintea ucenicilor, ”El n-are nimic în mine” (Ioan 14:30).
Dar, de oriunde ar veni ispita, dinlăuntru sau din afară, ea nu renunță, când întâmpină opoziție, ci revine mereu, pe alte căi și folosind alte tactici. Despre Isus ni se spune că, ”După ce L-a ispitit în toate felurile, diavolul a plecat dela El, până la o vreme” (Luca 4:13), dar s-a întors mereu, folosindu-se de oameni (Matei 16:1; 22:18, 35; Ioan 8:6), uneori chiar de ucenici, ”Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva!” (Matei 16:22-23), și L-a urmat până la cruce (Matei 27:39-43).
Desigur, diavolul nu se prezintă în persoană la fiecare din noi. Cel mai adesea se folosește de agenți umani. Iar noi, la rândul nostru, nu suntem scutiți de primejdia de a deveni uneltele sale. Isus a strigat un avertisment teribil, la care bine facem dacă luăm seama, ”Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire, dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” (Matei 18:7). Unii oameni devin, fără a fi conștienți, vehicole ale ispitei (ca Petru), alții preiau rolul de ispititor, fie din proprie inițiativă, fie manipulați de alții (ca Dalila).
Ispita își are nuanțele și treptele ei. Când Filistenii au căutat să-l biruiască pe Samson, au lucrat prin Dalila, o femeie care s-a dovedit versată și insistentă. Ea ”îl necăjea și-l chinuia în fiecare zi cu stăruințele ei”, până când Samson a cedat și, după ce ”l-a adormit pe genunchii ei”, a dat în mâinile călăilor pe omul care o iubea.
Una din condițiile reușitei ispitei este să detecteze slăbiciunile celui vizat, sau să blocheze sursa puterii lui. Este vital să ne cunoaștem pe noi înșine, să dregem breșele în zidul nostru de apărare și să rămânem conectați la sursa ajutorului.
Legea revelează păcatul, dar n-are putere să-l prevină (Romani 8:3), efectul ei fiind contracarat de firea pământească. Porunca îmi spune ce să nu fac, dar nu-mi dă puterea necesară să biruiesc ispita. Cât despre jertfele prescrise de Lege, ele sunt un remediu aplicat după săvârșirea păcatului. Mai mult, toate aceste lucruri capătă valoare numai când sunt acceptate prin credință. Credința activează Legea, Jertfele și Promisiunile Cuvântului lui Dumnezeu și tot ea mijlocește biruința (Evrei 11), după ce mă face conștient de situația mea disperată. Dar ajutorul îmi vine numai prin Duhul Sfânt.
Numai ”legea Duhului de viață în Christos Isus m-a izbăvit de legea păcatului și a morții” (Romani 8:2). Duhul mă convinge, prin Cuvântul revelat, de starea mea păcătoasă și nevoia de salvare. Duhul îmi dăruiește viață prin nașterea din nou. Duhul împlinește în mine cerințele Legii (8:4-5), când ascult de îndemnurile Lui (8:4). Duhul îmi dă putere să reprim faptele trupului (8:13). Prin Duhul aparțin lui Christos și devin un om duhovnicesc (8:9). El este garanția învierii mele viitoare (8:11). Călăuzirea Duhului mă definește ca fiu al lui Dumnezeu (8:14-16). Duhul lucrează în mine roadele Sale (8:23). Duhul mă învață cum să mă rog și mijlocește pentru mine după voia lui Dumnezeu (8:26-27).
Toate aceste lucruri, și multe altele, pe care Duhul le face pentru mine, nu-mi dau dreptul să trăiesc oricum (1 Corinteni 6:19). Fiind beneficiarul unor lucrări atât de mărețe, săvârșite de Duhul în favoarea mea, mă străduiesc, prin ascultare, să onorez harul Său.
Marriage Wisdom
October 11, 2009 at 4:36 pm | In Uncategorized | Leave a CommentOn her golden wedding anniversary, my grandmother revealed the secret of her long and happy marriage.
- “On my wedding day, I decided to choose ten of my husband’s faults which, for the sake of our marriage, I would overlook”, she explained.
A guest asked her to name some of the faults.
- “To tell the truth”, she replied, “I never did get around to listing them. But whenever my husband did something that made me hopping mad, I would say to myself, ‘Lucky for him that’s one of the ten”.
Roderick McFarlane, in Reader’s Digest, December, 1992.
”Ca Și Cum”
October 5, 2009 at 7:01 am | In căsătorie, dragoste, fapte | 1 CommentGeorge Crane, lucrător creștin și scriitor, povestește despre o femeie, care-l vizită într-o zi în biroul său, mustind de ură împotriva soțului ei.
- ”Nu numai că vreau să scap de el; vreau să i-o și plătesc cu vârf și îndesat. Înainte de a divorța, vreau să-l rănesc la fel de adânc, pe cât m-a făcut el să sufăr în toți acești ani”.
Dr. Crane îi sugeră un plan (chipurile) ingenios de răzbunare.
- ”Du-te acasă și poartă-te ca și cum ți-ai iubi soțul. Spune-i cât de mult înseamnă el pentru tine. Apreciază lucrurile bune pe care le face. Fii generoasă, bună și respectuoasă. Nu cruța nici un efort de a-i fi pe plac. Fă-l să creadă că-l iubești. După ce l-ai convins că nu poți trăi fără el, aruncă bomba. Servește-i pe tavă actele de divorț. Nimic nu-l va răni mai mult”.
Cu ochii scânteind de răzbunare, femeia exclamă,
- ”Excelent! Asta da surpriză”.
Se duse acasă și făcu totul cu entuziasm ”ca și cum”, întocmai cum o sfătui Crane. Vreme de două luni arătă dragoste, bunătate, generozitate și supunere.
De la o vreme, fiindcă femeia nu dădea nici un semn de viață, Crane o sună, interesându-se de succesul planului sugerat de el.
- ”Ei, ești gata acum să ceri divorțul?”
- ”Divorț?!”, exclamă ea. ”Nici gând! Urmând sfatul dumitale, am descoperit că-l iubesc cu adevărat pe soțul meu”.
Faptele au putere să schimbe atitudini și simțăminte. Capacitatea de a iubi nu se bizuiește atât pe promisiuni făcute la începutul drumului, cât pe acțiuni repetate, făcute prin credință, de-a lungul drumului.
Puterea Obișnuinței.
September 29, 2009 at 8:32 am | In obişnuinţa | Leave a CommentDin obiceiuri și obișnuințe ne facem trepte spre creștere și succes, ori alunecuș spre ruină și dezastru. Căci sunt obiceiuri bune, rele și ”nevinovate”. Nu trebuie să ne ducem cu gândul decât la efectul celor mai rău famate substanțe adictive, ca băutura, fumatul sau drogul, deși obiceiurile de comportament fac o treabă la fel de serioasă, fără a fi etichetate ca atare. Acestea din urmă își lucrează efectul în timp și subminează din subteran caracterul uman.
Instalate pe nesimțite în automatismul zilnic, obiceiurile se sustrag detecției, sau sunt ignorate de auto-analiza serioasă, fiind diagnosticate ca lipsite de nocivitate. Ele sunt mult mai evidente observatorului din afară și, de cele mai multe ori exploatate de cineva în detrimentul nostru.
Ca elev, Sir Walter Scott nutrea ambiția să devină cel mai bun din clasă. Dar un alt băiat se instalase ferm în fruntea clasei și, indiferent cât de mult se străduia viitorul scriitor să învețe, și oricâte stratageme folosea, nimic nu-i reușea. Pînă când, într-o bună zi, Walter descoperi o ”slăbiciune” la rivalul său. Inteligentul coleg avea un obicei care, spera Walter, ar putea să-l coste locul întâi în clasă. De fiecare dată, când era numit să răspundă la întrebări, în vreme ce-și debita fără greșeală răspunsul, fruntașul clasei se juca cu unul din nasturii hainei, învârtindu-l absent între degete. Mintea fertilă a viitorului scriitor văzu o șansă în acest obicei nevinovat al rivalului său.
După ce-și puse la cale planul, Walter se prezentă în clasă mult mai încrezător decât pînă atunci. Își vedea visul împlinit și succesul planului realizat. Era sigur că, în cursul zilelor următoare se va instala ca șef al clasei. Veni și vremea ascultării elevilor. Premiantul clasei fu chemat la tablă. De îndată ce învățătorul anunță subiectul examinării, degetele băiatului fruntaș căutară în mod automat nasturele de la haină. Numai că, de data asta, nasturele lipsea și, odată cu el, se risipi și siguranța de sine a elevului. Răspusurile fără greșeală de pînă acum se evaporaseră odată cu nasturele favorit. În zadar își chinuia mintea să găsească ideile și cuvintele potrivite.
Walter, la rîndul său, profită de ocazie, răspunse la întrebări, smulse locul de fruntaș al clasei din mâinile tremurânde ale rivalului său și-l păstră pînă la încheierea anului școlar.
Pe Viață și pe Moarte
September 27, 2009 at 5:57 pm | In luptă, victorie | Leave a Comment”Voi nu v-ați împotrivit încă pînâ la sânge în lupta împotriva păcatului” (Evrei 12:4).
Lupta noastră se duce pe viață și pe moarte. Pentru mulți credincioși, de-a lungul celor două milenii de istorie creștine, biruința a însemnat moarte la datorie, a însemnaat a fi stat cu picioarele ferm ancorate pe terenul credincioșiei față de Domnul lor. Chiar dacă pentru noi victoria nu înseamnă sacrificiul suprem, războiul în care suntem angajați nu-i nicidecum mai ușor și biruința nu-i mai puțin importantă. Este lupta fără răgaz, care se duce înlăuntru, un război alimentat prin intervenție din afară și câștigat prin ajutorul aliaților.
Una din dificultățile luptei noastre se datorează faptului că am trăit prea multă vreme sub imperiul înfrângerii. Aceasta a devenit parte din natura noastră, ne-am obișnuit cu ea și ne simțim confortabili în această stare. Evanghelia șochează, când ne cere să ieșim cu orice preț din această situație. Un război civil se pornește în ființa noastră, care ne sfâșie inima și viața, dar cu cât mai devreme se declanșează, cu atât mai multe șanse de victorie avem.
O victorie pe care trebuie s-o câștig împotriva mea însumi, nu-i una ușoară și, cum lupta se duce pe viață și pe moarte, o parte din mine trebuie să cadă victimă. Din această pricină mulți creștini amână angajarea în lupta cu ei înșiși, cu păcatul care a stabilit un cap de pot în ființa lor, căutând că se amăgească cu victorii alternative, biruințe minore ca, fapte bune, milostenii, programe sociale, activism religios, chiar misionarism și multe altele. Ei uită că o cunună a fost făgăduită numai ”celui ce va birui”.
Victoria nu poate fi amânată pe mâine. O luptă amânată este o victorie pierdută. Fiind disputată cu încrâncenare între doi adversari, ea nu depinde numai de tine. Dacă tu renunți la ea astăzi, o apucă celălalt. Nu poți spune; mă mai las biruit doar astăzi, mai capitulez o singură dată, de mâine încep atacul, de poimâine îmi schimb viața. Voi mai bea din cupa robiei doar o singură zi. Mâine o voi scutura! Gândind astfel, recunoști că înfrângerea este pentru tine mai dulce decât victoria. Înfrângerea a devenit o adicție plăcută, la care ți-e greu să renunți.
Uităm că victoria ne-a fost asigurată cu un preț mai presus de capacitatea umană de înțelegere. Asigurată, dar nu garantată. Dumnezeu însuși a luat asupra Sa înfrângerea noastră, pentru a o anula prin biruință. El ne-a deschis drumul spre victorie. El a biruit pe vrăjmașul în fața căruia noi n-am fi avut nici o șansă. Nouă ne cere doar să ne biruim pe noi înșine.
Cîtă vreme un om nu se poate lipsi de înfrângere, dovedește că-i lipsește motivația să caute și să obțină victoria. În felul acesta, își minimalizează drastic șansele și, în cele din urmă, se condamnă singur la robie perpetuă.
Mai mult, victoria împotriva păcatului trebuie repurtată constant, zilnic. În aceste război, o singură înfrângere anulează toate victoriile anterioare și întoarce înapoi la robie. Evreii și-au dorit să facă drumul înapoi spre Egipt și, de fapt, l-au făcut (Fapte 7:39). Nu te poți culca pe laurii biruințelor trecute. Câtă vreme trăiești, trebuie să lupți și să biruiești. Nu există victorie definitivă și nici victorie parțială în acest război. Victoria parțială se cheamă compromis (un armistițiu temporar cu vrăjmașul) și este doar o altă deghizare a înfrângerii.
Un indian american a explicat în imagini specifice culturii sale ce s-a întâmplat în viața lui după întoarcerea la Domnul. El spunea că, înainte de a-L cunoaște pe Dumnezeu, înlăuntrul lui trăia un câine negru, foarte rău, care-i făcea viața mizerabilă și-l împingea numai la rău. După nașterea din nou, spunea el, înlăuntrul lui s-a născut un câine alb. Din ziua aceea în inima lui s-a declanșat un război. Cei doi câini se luptau fără încetare unul cu altul. Întrebat fiind, care dintre câini este mai tare, indianul a răspuns, ”Cel căruia îi dau de mâncare. Biruiește întotdeauna acela pe care-l hrănesc”.
Lupta cu Noi Înșine
September 24, 2009 at 6:39 pm | In luptă, victorie | Leave a CommentAspectul cel mai personal al luptei continue, pe care o avem de dus în viață, este lupta cu noi înșine (cu firea pământească, pe care am moștenit-o, cu păcatul care ne biruiește constant și caută să ne țină robi).
Când vorbim de nevoia de a ne birui pe noi înșine, nu ne gândim la o victorie câștigată în detrimentul nostru, ci la una obținută în favoarea noastră. Nu este doar un joc de cuvinte. Lupta noastră este împotriva celui rău. Sau, mai bine zis, el luptă împotriva noastră. Dar el și-a câștigat aliați în ființa umană. Calul troian a fost introdus în cetate la începutul istoriei. Luptăm cu dorințele din noi, care au fost corupte.
Putem birui în multe lupte, putem câștiga multe trofee, putem primi multe premii, toate obținute pe drept, ca rezultat al multor eforturi, pregătiri, abțineri, dar dacă pierdem lupta de căpătâi, ne-am pus în primejdie destinul.
Victoria este soluția unei nevoi reale, nevoia de ieșire dintr-o situație disperată, eliberarea dintr-o robie din care nu există emancipare (2 Timotei 4:7-8). Cununa pentru care luptăm noi se câștigă acum și aici, dar se primește mai târziu, în ”ziua aceea”. Competițiile omenești departajează competitori și răsplătesc un câștigător, căci ”toți aleargă, dar numai unul capătă premiul”. Cununa neprihănirii, pe care o dă Christos, o vor primi toți cei ”ce vor fi iubit venirea Lui”. Este oare venirea Lui așteptată? Și grăbită? El vine pentru biruitori.
S-ar putea să avem nevoie a ne dezvolta gustul pentru luptă, motivația pentru stăruință și dorința după victorie …
Lupta
September 22, 2009 at 6:17 pm | In competiție, luptă | 2 CommentsTrebuie să facem distincție între competiție și luptă. Deși amândouă vizează avantajul unei victorii, regulile după care se desfășoară și mijloacele pe care le folosesc se deosebesc, după cum diferă și natura biruinței câștigate pe cele două planuri.
Competiția poate fi acceptabilă și chiar benefică, până la punctul de la care dăunează intereselor altora și vatămă pe aproapele nostru. Situația este diferită în cazul luptei. Rivalii se angajează în luptă riscând să piardă, sau să câștige, totul și nu sunt dispuși să respecte reguli care-i limitează, să se supună unui cavalerism, care presupune îndurare pentru oponent. Trofeul pus în joc e prea important, ca să-l compromită prin conformarea la anumite reguli, care s-ar putea să-i dezavantajeze. În luptă, filosofia se rezumă la cunoscuta zicală, ”Scopul scuză mijloacele”. Cine va îndrăzni să dezaprobe pe biruitor, ori să-l acuze de unfair play? Tacticile de luptă îi califică pe oponenți ca vrăjmași.
Diferența finală constă în prețul câștigului și al pierderii. Câștigul în competiție poate fi nominal sau material (lucruri fără care ne descurcăm). În luptă, câștigul e victoria asupra altuia, o biruință care-l afectează drastic pe acesta din urmă, iar înfrângerea poate fi fatală. De multe ori numai învingătorul supraviețuiește. Când și învinsul rămâne în viață, el va fi nevoit să accepte condițiile impuse de biruitor, nu de puține ori echivalente cu robia.
Nu urmăresc să discreditez ideea de victorie. Atâta vreme cât suntem angajați în lupte, avem nevoie să biruim, fiindcă nu există alternativă pentru victorie. Ori biruim, ori suntem biruiți. Însăși ideea de luptă este absurdă fără speranța victoriei. Lupta înseamnă risc, sacrificiu și dăruire de sine pentru cauza în care credem. Toate acestea ar constitui un preț prea mare de plătit pentru înfrângere. Aceasta din urmă are ca alternativă capitularea, renunțarea la luptă din capul locului, resemnarea.
Nu am auzit de trofee pentru învinși, în afară poate de așa-zisele ”premii de consolare” ale competiției (care nu reușesc să amăgească pe nimeni). Năzuința declarată, sau secretă, a fiecărui competitor care se respectă, este să pună mâna pe trofeu. Premiul doi, locul trei și toate celelalte, sunt menite doar să salveze mândria celui înfrânt.
”Mai bine cel dintâi în satul tău, decât al doilea la Roma” a fost deviza unui politician din vechime, cu varianta ei, ”Ori împărat, ori nimic!”
(va urma)
Foame de Victorii
September 20, 2009 at 6:14 pm | In competiție, victorie | Leave a CommentUnde ar putea fi găsit fericitul muritor, al cărui somn n-a fost niciodată tulburat de fantasma nespus de atrăgătoare a victoriei? Nu mi-aș pierde vremea căutând un astfel de individ pe tămâmul celor vii; a-l afla ar însemna o victorie în sine, și nu una mică. O doriță ne consumă pe toți, împrumutând forțe nebănuite mădularelor, într-o alergare neobosită pe urmele acestui dulce miraj.
Din zori până seara, ochii vânează febrili ocazia unei biruinți, cât de măruntă, care să amăgească foamea după victoriile mari, admirate la alții. Invidiem la ei tot ce nu este la îndemâna noastră. Admirația pentru oamenii de succes, care s-au cățărat până în vârful piramidei, stă la baza fenomenului de idolatrie contemporană. Ne facem eroi din personalități politice, sportivi, actori, bogătași. Facem din ei întruparea idealurilor noastre, care se încăpățânează să ne scape.
O luptă pentru întâietate se duce în toate sferele existenței, uneori pe față, de cele mai multe ori mascată îndărătul unei fațade mai mult sau mai puțin convingătoare. Dorința de a o lua măcar cu un pas înaintea altora a prins rădăcini atât de adânci, încât a stricat echilibrul firesc al viețuirii între semeni. Am ajuns să trăim pe picior de război cu toată lumea. Nu mai suntem egali, împărțind spațiul planetei, ci competitori, în luptă pentru locurile cele mai bine situate. Cu cât mai sus-pus este locul vizat, cu atât mai râvnit și mai scump plătit.
Cum elusiva întâietate ne scapă, suntem nevoiți a ne mulțumi cu victorii mărunte. Dar nu putem trăi fără ele. Le inventăm, dacă este nevoie, evadând într-o lume de vis, în care totul este la îndemână, după reguli proprii, pe baza unor puteri iluzorii, care promit mult, dar în final ne lasă nesatisfăcuți.
Pentru industriaș și fermier, victoria înseamnă producție, calitate, reputație, profit. Pentru bancher, ea înseamnă pur și simplu mai mulți bani. Pentru sportiv, victoria aduce faimă, trofee și aplauze. Pentru general, ea înseamnă cuceriri, triumf, un loc asigurat în istorie. Pentru politician ea aduce influență și putere. Dar, oare ce înseamnă victoria pentru tine și pentru mine, oameni de rând, lipsiți de pârghiile prin care să răsturnăm lumea în favoarea noastră?
Dacă în unele domenii competiția aduce cu sine avantaje, în multe altele victoria este doar un paleativ, un paravan în spatele căruia se ascund efectele dezastruoase ale rivalității. Punând un accent exagerat pe ariile în care vânăm victoria și căutăm realizarea, celelalte domenii rămân neglijate (conștient sau inconștient), sustrase unei auto-analize sincere.
Trăim într-o vreme dominată de competiție. Ea stabilește nivelurile de stratificare socială, ea departajează pe oameni în categorii artificiale, contrare intenției inițiale a Creatorului. Competiția ne angajează într-o rivalitate fără odihnă, convingându-ne a plăti un preț nejustificat de mare pentru o victorie, de cele mai multe ori nesemnificativă (decât pentru noi înșine).
Realizări de tot felul, chiar minore, sunt răsplătite astăzi cu nenumărate trofee, diplome și premii. Se inventează mereu alte competiții, unele de-a dreptul ridicole, altele din cale-afară de primejdioase, toate stârnite de foamea niciodată satisfăcută, după întâietate, celebritate, câștig. Oamenii trăiesc obsesia acută de a-și confirma lor înșile valoarea personală, pe care s-o poată, apoi, proiecta asupra lumii.
Cu ani în urmă, adevărații eroi își sacrificau cariera spre a aduce îmbunătățiri societății, nu de puține ori sfârșindu-și existența în anonimat, sărăcie și uitare. S-au mulțumit cu satisfacția realizării în sine, din care și-au făcut biruință. Astăzi, tot felul de ”eroi” se fabrică pe bandă rulantă.
(va urma)
La Ușa Cortului
September 18, 2009 at 8:32 am | In ospitalitate | Leave a CommentDe fapt, cortul n-ar nici ușă cu zăvor, nici gard împrejmuitor, ceea ce-l face un simbol al deschiderii, al provizoratului, o locuință de nomad, ușor de ridicat, de mutat de ici-colo, la îndemână chiar în locuri puțin umblate. Dar, mai ales, vulnerabilă, omenește vorbind.
În limbaj cotidian, expresia din titlu poartă conotații peiorative. La ușa cortului se petrec lucruri nedemne, iar gura vorbește ca fiara pe care ”nici un om n-o poate îmblânzi”.
Așa stă situația într-o lume străină de vizita lui Dumnezeu, dar alte lucruri s-au întâmplat ”la ușa cortului” lui Avraam, loc frecventat de mesageri descinși din veșnicie, aducând făgăduinți de Sus. Ce se petrece la ușa cortului depinde de statura morală a omului care l-a ridicat, nu de calitatea locuinței în sine.
Ospitalitatea, virtute pe care nu te aștepți s-o afli la ușa cortului, înseamnă a-ți deschide inima în fața călătorului, nu doar ușa, și este la fel de veritabilă, fie la ușa cortului, fie la poarta conacului. Avraam a oferit-o călătorilor în condițiile, aspre, frugale, dar binecuvântate, ale cortului său, în vreme ce Lot a fost gata să facă același lucru la poarta Sodomei. Anticipând parcă atitudinea ostilă, și dorind să prevină purtarea murdară, a vecinilor săi citadini, Lot aștepta la poartă, grăbit să întâmpine și să invite în casa lui pe străini.
O cetate avea poartă numai când era înconjurată de ziduri și ea se închidea la asfințitul soarelui, oprind pe timpul nopții accesul străinului și călătorului, tocmai oamenii aflați în nevoie de ospitalitate și tocmai în timpul orelor celor mai primejdioase. Chiar intrat în cetate, călătorul nu avea certitudinea unei uși deschise, deseori fiind nevoit să petreacă ”noaptea în uliță”, expus, pândit din umbră. Cât de interesant – cortul lui Avraam oferea mai multă siguranță în câmp deschis, decât casa lui Lot, în interiorul Sodomei.
Avraam a slujit celor trei ”bărbați”, care i-au onorat cortul cu prezența; apoi doi dintre ei, a căror identitate ne-o dezvăluie Scriptura, ”cei doi îngeri” și-au continuat drumul spre Sodoma, oferindu-i lui Lot onoarea de a-i fi oaspeți. Dar, în vreme ce îngerii plecau, ”Domnul” oferea lui Avraam ocazia să mijlocească în favoarea nepotului său.
Sunt, oare, locuințele noastre vizitate de musafiri cerești? Ori sunt ei ținuți la distanță de ziduri înalte și intimidați de suburbii luxoase?
”Să nu dați uitării primirea de oaspeți, căci unii, prin ea au găzduit, fără să știe, pe îngeri” (Evrei 13:2).
Și Inima Ta Este o Harpă
September 14, 2009 at 7:00 am | In compasiune, harpa | Leave a CommentSe spune despre un nobil german, puțin excentric, dar cu spirit inventiv, că și-a confecționat o uriașă harpă eoliană întinzând coarde metalice între turnurile castelului său medieval. Simțindu-se, poate, claustrat între zidurile bastionului, baronul căuta o evadare în aventura necunoscutului, pe care-l bănuia în nemărginita întindere a văzduhului. Când harpa a fost gata, așteptă cu nerăbdare să prindă o melodie, dar multă vreme corzile instrumentului inedit au atârnat inerte; nu era nici o mișcare în aer.
Prin Octombrie sosi și toamna, cu adierile ei blânde, care au început să șoptească tot mai des tonuri abia auzite. În cele din urmă veni și iarna, cu vântoasele ei, uneori furibunde, ce măturau castelul de praful acumulat în timpul verii. Abia atunci, pișcate de asprele degete ale vântului, strunele harpei începură să cânte cea mai mișcătoare muzică, pe care baronul o putea bănui. După așteptările sterile ale verii și nerăbdarea toamnei, iată că anotimpul care-l ținea pe stăpân prizonier în propriul castel îi aducea ca mângăiere și răsplătire muzica elocventă a durerii.
O astfel de harpă este și inima ta. Ea nu-și cântă muzica cea mai nobilă, de care-i în stare, câtă vreme n-a trecut primăvara bucuriei, vara îndestulării și toamna mulțumirilor. Doar iarna întristării, cu crivățul sufeinței și închețul încercărilor, aduce doina cea mai sinceră și mai convingătoare. Corzile harpei vibrează doar ciupite de mâna cântărețului. Din stâncă a țâșnit apă numai când a fost lovită cu toiagul. Poetul creștin și-a compus în închisoare cele mai inspirate poezii …
Bogăția de caracter și capacitatea de a-i ajuta pe alții se nasc în suferință, răbdând ispite, biruind în încercări. Gemetele durerii, gustate ieri de tine însuți, se vor preface mâine în muzică alinătoare pentru urechile celor aflați în nevoie și necaz (2 Corinteni 1:4-6). Un principiu ciudat pentru rațiunea umană, dar util în practică. Dumnezeu ne mângăie în toate necazurile pe care le îngăduie peste noi, o face prin alți credincioși, care au trecut deja prin suferințe asemănătoare și care, în cursul durerii lor, au fost mângăiați de Dumnezeu, fiind astfel făcuți capabili să simtă compasiune pentru noi și să ne transmită ștafeta mângăierii.
Toate resursele ne stau la dispoziție în Christos, dar ele devin disponibile la nivel individual în măsura în care sunt împărtășite, vehiculate de la unii la alții, ca mădulare ale aceluiași Trup. Unitatea organică a Trupului lui Christos garantează bunăstarea, sănătatea spirituală și eficiența fiecărui mădular în parte, în măsura în care există armonie, părtășie și colaborare între mădulare.
Harpa inimii tale cântă pentru alții, dacă-i oferi corzile Mâinii nevăzute a Cântărețului etern. Ce versuri declamă și ce melodie cântă ea?
Blog at WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.