Gellius

Uneori chiar și oameni deprinși să ascundă adevărul îl trâmbițează în auzul lumii, când acest lucru li se pare a le sluji interesele. Pentru exemplificare ar fi suficient să amintesc două categorii de asemenea oameni. Sunt, mai întâi, cerșetorii. Postați la colțuri de stradă, ori în alte locuri cu trafic de pietoni sau mașini, îți flutură în fața ochilor nevoile lor, caligrafiate cu stângăcie pe o bucată de carton. Îți vine greu să crezi justificările celor mai mulți, unii tineri, alții îmbrăcați destul de bine, fumând, ori vorbind la telefoane mobile. Pe de altă parte, nu-i ușor să-i identifici pe cei cu adevărat nevoiași, în afară de cazul că poartă un handicap fizic vizibil.

A doua categorie, cu reprezentanți mai peste tot, pe unde se întâmplă să ai treabă, fac parte din marea categorie a comerțului. Reclama îți face cu ochiul pe stradă, te trage de mânecă din vitrine, îți strigă în urechi din televizor și radio, oferindu-ți cea mai bună și ieftină afacere. Ne-am obișnuit ca aceste situații să fie norma în viața cotidiană și le tolerăm ca atare.

Întâlnim, însă, uneori situații inversate, create de reprezentanți mai iscusiți, mai șmecheri, ori mai obraznici, ai celor două categorii amintite, care știu să exploateze psihologia clientului. Ce-i drept, foarte rar.

De exemplu, un cerșetor scria pe cartonul lui, ”De ce să mint, aș bea o bere”. Încântat (sedus) de ingeniozitatea și ”sinceritatea” lui, trecătorul îi întinde o bancnotă, sau un pumn de mărunțiș. Apropo, de regulă fața cerșetorului trădează felul cum își cheltuie ”venitul”.

Întorcându-ne la comerț, am văzut într-o zi pe panourile laterale ale unui camion o reclamă de genul celei amintite mai sus. Alături de numele firmei, scria cu litere de-o șchioapă:

Stuff. Nothing you need. Everything you want.

Asta da, deschidere și sinceritate din partea reclamei. Aduce aminte de înțeleptul din antichitate, care se mira de mulțimea obiectelor oferite spre vânzare în piața cetății, de care el se considera fericit a nu avea nevoie. Comerțul ne vrea banii, momindu-ne cu obiecte menite să pară atrăgătoare ochiului. Chiar și lucrurilor ne-necesare le atașează un ”appeal”, menit să le facă irezistibile. Se pare că ochiul este ”călcâiul” nostru vulnerabil. Cât de ușor poate fi captat! Prin contrast, (dar cât de revelatoriu) oamenii lipsiți de harul vederii se mulțumesc cu un minim de obiecte la îndemâna lor, redus la strictul necesar.

Raportul între lucrurile de care avem cu adevărat nevoie și obiectele pe care le dorim, fie că ne putem permite a le și cumpăra, sau doar râvni cu inima, trădează setul nostru de valori. Ce prețuim. Pentru ce trăim, trudim, lucrurile de care ne înconjurăm.

Stabilim o relație cu fiecare obiect pe care-l posedăm. Cu cât mai multe obiecte în posesia noastră, cu atât mai împrăștiate și stresate ne devin relațiile. Cu cât mai multe sunt lucrurile dorite și căutate, cu atât mai secătuite vor fi energiile și resursele ființei noastre.

Conform reclamei de mai sus, majoritatea covârșitoare a obiectelor oferite privirii, dorinței și pungii noastre, de către comerț prin reclamă, sunt cele menite să stârnească dorințe – everything you want. Nici nu știm, de multe ori, ce dorim, până în clipa în care obiecte (inutile), dar cu putere de atracție, sunt puse să defileze prin fața ochilor noștri.

Abia sosit la locul de muncă, asist, în virtutea prezenței mele acolo, la o discuție iscată la masa vecină. Subiectul e frământat de multă vreme. O colegă îl aduce proaspăt pe tapet cu o vehemență reanimată prin aplicarea lui la propria ei experiență. Se plânge că părinții au târât-o la biserică, împotriva voii ei, pe când era copil. N-a explicat dacă era vorba de voința ei de atunci, ori cea din prezent. Oricum, ea conferă acum proporții de abuz obligației de a fi asistat, ca fetiță, la slujbe catolice ținute în limba latină.

N-apucă doamna să-și detalieze povestea, că de la masa mea sare direct în flacăra discuției, încinse binișor deja, un bărbat între două vârste, divorțat de două ori (bănuiesc că nu din vina lui). Se laudă, enumerând de câte ori, în cursul săptămânii, a fost dus el de părinți la biserică. Pe lângă cele două servicii de duminică.

Îl taie scurt o altă doamnă, cu o voce de trompetă. ”Ce-ați zice voi, dacă sâmbăta ar fi trebuit să îndurați o slujbă în limba evreiască la sinagogă, iar a doua zi, duminică, o altă slujbă, de data asta în limba latină în catedrala catolică? Asta da, confuzie, pentru un copil fraged la minte, când părinții se întâmplă să fie de religii diferite”.

Plângerile lor sună tare familiar pentru mulți dintre noi. Ca adolescent și, mai târziu, în vacanțele pe care le petreceam acasă, părinții mei îmi pretindeau să particip la serviciul religios de duminică dimineața. După prânz eram stăpân pe timpul meu. Și unde mai pui că biserica se afla în curtea casei părintești. Din dormitor săream dimineața în bucătărie și de acolo în biserică.

Poate că părinții mei au fost mai rezonabili în această privință, decât alți părinți credincioși, mai inflexibili. Personal, nu le-am reproșat în inima mea pentru dorința de a mă vedea în biserică. Mi se părea normal, din punctul lor de vedere. Punctul meu de vedere? Atunci am răspuns atitudinii lor cu compromisul de rigoare. Acum le sunt cum nu se poate mai recunoscător.

Subiecul discuției amintite mai sus va rămâne pentru totdeauna un motiv de fricțiune între părinți și copii. Cine are dreptate? Depinde de instanța la care apelezi. Psihologia vremii noastre se pripește să dea dreptate copiilor. Biblia pune accentul pe responsabilitate, atât a unora – de a-și călăuzi copiii pe calea vieții, cât și a celorlalți – de a onora efortul părinților lor. Supuși erorii vor fi și unii și alții.

Fiecare experiență cu specificul ei. Reconcilierea este posibilă, în funcție de dialectica cu care antagonismul dintre generații este abordat. Primejdia majoră vine cu inflexibilitatea, fie a părinților, fie a copiilor (deveniți de-acum adulți). De regulă lipsa de flexibiltate se înmoaie cu trecerea anilor, cu acumularea experienței și cu schimbarea rolurior. Vine pentru copiii de altădată vremea de a prelua responsabilitatea de părinți.

Aștept un prilej prielnic să descos mai amănunțit pe colegii mei cu privire la plângerile afișate de ei în public. S-ar putea ca miezul ființei lor să fie mai moale într-o discuție privată, decât coaja expusă în fața lumii, ori poate-i doar pretextul comod de a-și scuza aversiunea pentru religie.

Nu are prea mare importanță în ce limbă se ține slujba în biserică, atâta vreme cât părinții și copiii vorbesc aceeași limbă a inimii și a minții.

La care instanță ai apela tu, cititorule?

De ce ţi-e teamă, nu scapi, zice vorba din bătrâni. Din fericire, zicala se aplică suficient de rar, ca să poată căpăta putere de lege. Ninge de câteva zile bune, de nu mai poţi ieşi pe stradă, decât apostoleşte. De zăpadă mare şi drumuri blocate mă tem în fiecare an pe vremea asta.  Doar copiii se bucură, zbenguindu-se prin nămeţi de dimineaţa până seara, uitând de mâncare, de TV şi computer games, savurând darul de la Moş … Gerilă.

Trebuie să recunosc, însă, că spectacolul este fermecător; dincolo de orice descriere. Mai cu seamă brazii arată grozav de chipeşi, înfofoliţi în cojocul alb de iarnă. În comparaţie cu ei, ceilalţi copaci, şi pomii fructiferi din grădină, caută în zadar să-şi ascundă sub panglici albe crengile scheletice.

Admirând minunea de afară, ce ascunde privirii schilodul peisaj hibernal, de parcă nici n-ar mai exista, gândul mi se duce la “albul”, ca zăpada, al iertării lui Dumnezeu, cu care ne acoperă El toate greşalele. Nici nu le mai vede. Doar ramurile goale şi strâmbe ale copacilor fac notă discordantă cu fundalul imaculat, amintindu-ne de obiceiuri şi năravuri vechi, care nu dispar din făptura noastră odată cu iertarea lui Dumnezeu. Acolo suntem chemaţi noi, să ne opintim din toate puterile.

Pomii neroditori ai firii vechi trebuie smulşi, fără milă şi regrete. Din rădăcini …