Mandatele Creatorului, explicite sau implicite în relatarea Genesei, au fost curând abandonate de om, cu efecte dezastruoase în relația sa cu Dumnezeu, cu semenii și cu creația.

Exercitarea libertății de alegere (2:16-17) i-a fost acordată în absența răului. Paradoxal, evadarea omului din sfera protectoare a binelui, rânduită de Creator, a rezultat în pierderea libertății râvnite. Limitarea recomandată de Dumnezeu se impunea din pricina existenței răului și a influenței sale potențiale în univers. Prin căderea lui Adam, libertatea garantată de Creator a fost înlocuită cu robia tiranică a păcatului.

Mandatul autorității delegate asupra creației (1:26, 28), pierdut prin abdicarea de la poziția inițială, a degenerat în abuzul mediului înconjurător. Din econom al creației, omul a devenit exploatator al ei.

Mandatul muncii (2:5, 15). Suficiența, asigurată de Creator în abundență și varietate, țintea dincolo de satisfacerea strictă a nevoilor imediate ale omului. Mandat corupt prin agenda omului căzut. Efortul muncii sale viza de-acum (în lăcomie) acumularea de bunuri, valori, câștig, îmbogățire, poziție între semeni.

Mandatul populării pământului (1:28) corupt prin dorința de dominarea a semenilor.

Mandatul căsătoriei monogame (2:24) abandonat, alternativele fiind considerate astăzi ca ”drepturi”.

Ar fi inutil și absurd să pretindem că noi înșine, în mod deschis ori voalat, nu cădem sub incidența vinovăției generată încă din start, perpetuată și sporită de-a lungul istoriei. Dacă nu în faptă, poate în gând, intenție, ori în frustrarea de a ne lipsi mijloacele de exercitare a mandatelor (inițiale) corupte prin păcat. Influența răului se sustrage detecției (de multe ori) prin subtilitatea lui, familiaritatea cu el și insistența lui.

Calea crucii, inaugurată de Christos, drum pe care-Și invită urmașii, chemare din care face condiția înaltă a uceniciei, reprezintă cea mai radicală pretenție emisă de cineva în domeniul religiei, ”Apoi a zis tuturor: ”Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze” (Luca 9:23). ”Tuturor” nu lasă loc pentru excepții.

A ”urma pe Isus” nu pare un lucru dificil (la prima vedere) și acest aspect al apelului Său este cel mai adesea scos în evidență, deși reprezintă ultima parte a chemării Sale, conform citatului de mai sus. Din nou, ”a voi” este dorința născută în inimă, dar dificultatea este introdusă de condiția care validează decizia inițială – dificultate materializată în cele două bârne, din care, prin definiție, orice cruce este alcătuită.

Bârna verticală a crucii este actul radical al lepădării de sine, care leagă Cerul cu pământul, iar bârna orizontală (sugerând continuitatea) pretinde repetarea zilnică a deciziei luate și a dezbrăcării de sine, continuitate care garantează sosirea în fericita veșnicie.

Crucea este ”haina” adevăratului ucenic, pe care acesta o îmbracă în fiecare zi, un instrument al separării de lume și al punerii de-o parte pentru Christos, căci ”Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37-38).

Crucea lui Christos semnifică perfect separarea cerută de Dumnezeu și finalitatea actului purtării crucii personale, ”Împreună cu El au fost răstigniți doi tâlhari; unul la dreapta și celălalt la stânga Lui” (Matei 27:38). Unul salvat și altul condamnat prin același instrument.

Oamenii pot obliga pe alții să poarte o cruce, care nu a fost acceptată ca ”a lor” și, prin urmare, n-are efect asupra lor, ”Pe când ieșeau din cetate, au întâlnit pe un om din Cirene, numit Simon, și l-au silit să ducă crucea lui Isus” (Matei 27:32). Crucea – ca simplă povară pusă de alții pe spinarea omului religios.

Toamna își îmbracă după-amiezile în cele mai spectaculoase culori, iar diminețile și le ascunde în cețuri groase. Cu ultime sforțări osmotice, pomii își golesc trunchiul de sevă, în pregătire pentru gerul iernii. Efortul le îmbujorează coroana în zeci de nuanțe de roșu, galben, maroniu și ruginiu. Spectacolul nu are rival în natură și se reflectă într-un grad simțitor în psihologia umană.

Imaginează-te conducând mașina prin ceață densă, cu vizibilitatea redusă drastic la doar câțiva metri.  Călătorești pe dumuri bine știute, dar constați că lințoliul alburiu ascunde mai toate reperele familiare, a căror ”absență” îți stârnește foarte curând o senzație de nesiguranță. Știi că toate sunt la locul lor, dar faptul că nu le vezi începe să te îngrijoreze și, involuntar, te întrebi dacă înaintezi încă pe drumul cel bun. Care-i cauza? Ești obișnuit să umbli prin vedere.

Situații de criză, împrejurări surpriză, încercări și boli, coboară peste viața ta ca o ceață grea, care te privează de claritatea vederii și de elementul ”obișnuință”. Ești cu atât mai perplex, cu cât sezonul ”culorilor”, care a precedat ceața, a fost mai spectaculos, în comparație cu pustiul umed prin care treci acum.

Phillips Brooks, the great New England preacher (who wrote The Joy of Preaching), was well-known for his poise and imperturbability. But his intimate friends knew that he sometimes suffered moments of frustration and irritability. Finding him peevishly pacing the floor of his study, a visitor asked,

- “What is the trouble, Doctor Brooks?”

- “The trouble is”, Brooks answered, “that I’m in a hurry, but God isn’t”.

(Warren Wiersbe wrote a book with a similar title, God Isn’t in a Hurry, published by Baker Book House).

One of the most valuable clues nature offers us concerning the successful handling of life is this; if you want the good things in your life to prosper, establish the conditions upon which they thrive. If you want to remove an evil from your life, upset the conditions upon which that evil has prospered.

Faith flourishes when immersed in things that cannot easily be shaken. It falters and dies when grounded in perishables.

Some years ago the night sky erupted with an explosion of “falling stars”, and in a Negro settlement there were thoughts of impending doom and cries of terror. Several Negroes ran to a white-haired old saint of their race to ask him what they could do. They found the old gentleman on the porch of his rickety cabin with his chair tipped back against the wall, his eyes on the stars and his face alight with smiles. Before they could ask his advice, he ventured.

- “Ain’t dat a pretty sight? Jes see dem little-bitty stars shootin’ acrost de sky! But look at dem big ones; dey ain’t moved an inch”.

His faith in the changeless kept him steady.

Fear thrives on inaction. It shrivels and fades when a person acts as if the best were sure to happen. Many a person who has been afraid of flying, when forced by circumstances to take an airplane trip, has come to prefer this mode of travel to any other. Had he never flown, he would have remained fearful. Action made the difference.

Most who love diving from a high board were fearful of the first plunge. Action killed the germ of fear. Nearly every famed public speaker admits he was once panicked by the prospect of appearing before an audience. Doing the worth-while thing we fear is like boiling a germ-laden utensil. We create a condition under which fear-germs cannot thrive.

All the good in the world and all the evil depend alike upon the right conditions for their existence and prosperity.

(Harold E. Kohn, Pathways to Understanding).

There’s a charming story that Thomas  Wheeler, CEO of the Massachusetts Mutual Life Insurance Company, tells on himself. He and his wife were driving along an interstate highway when he noticed that their car was low on gas. Wheeler got off the highway at the next exit and soon found a rundown gas station with just one gas pump. He asked the lone attendant to fill the tank and check the oil, then went for a little walk around the station to stretch his legs.

As he was returning to the care, he noticed that the attendant and his wife were engaged in an animated conversation. The conversation stopped as he paid the attendant. But as he was getting back into the care, he saw the attendant wave and heard him say, “It was great talking to you”. As they drove out of the station, Wheeler asked his wife if she knew the man. she readily admitted she did. They had gone to high school together and had dated steadily for about a year.

- “Boy, were you lucky that I came along”, bragged Wheeler. “If you had married him, you’d be the wife of a gas station attendant instead of the wife of a chief executive officer”.

- “My dear”, replied his wife, “if I had married him, he’d be the chief executive officer and you’d be the gas station attendant”.

On her golden wedding anniversary, my grandmother revealed the secret of her long and happy marriage.

- “On my wedding day, I decided to choose ten of my husband’s faults which, for the sake of our marriage, I would overlook”, she explained.

A guest asked her to name some of the faults.

- “To tell the truth”, she replied, “I never did get around to listing them. But whenever my husband did something that made me hopping mad, I would say to myself, ‘Lucky for him that’s one of the ten”.

Roderick McFarlane, in Reader’s Digest, December, 1992.

Trebuie să facem distincție între competiție și luptă. Deși amândouă vizează avantajul unei victorii, regulile după care se desfășoară și mijloacele pe care le folosesc se deosebesc, după cum diferă și natura biruinței câștigate pe cele două planuri.

Competiția poate fi acceptabilă și chiar benefică, până la punctul de la care dăunează intereselor altora și vatămă pe aproapele nostru. Situația este diferită în cazul luptei. Rivalii se angajează în luptă riscând să piardă, sau să câștige, totul și nu sunt dispuși să respecte reguli care-i limitează, să se supună unui cavalerism, care presupune îndurare pentru oponent. Trofeul pus în joc e prea important, ca să-l compromită prin conformarea la anumite reguli, care s-ar putea să-i dezavantajeze. În luptă, filosofia se rezumă la cunoscuta zicală, ”Scopul scuză mijloacele”. Cine va îndrăzni să dezaprobe pe biruitor, ori să-l acuze de unfair play? Tacticile de luptă îi califică pe oponenți ca vrăjmași.

Diferența finală constă în prețul câștigului și al pierderii. Câștigul în competiție poate fi nominal sau material (lucruri fără care ne descurcăm). În luptă, câștigul e victoria asupra altuia, o biruință care-l afectează drastic pe acesta din urmă, iar înfrângerea poate fi fatală. De multe ori numai învingătorul supraviețuiește. Când și învinsul rămâne în viață, el va fi nevoit să accepte condițiile impuse de biruitor, nu de puține ori echivalente cu robia.

Nu urmăresc să discreditez ideea de victorie. Atâta vreme cât suntem angajați în lupte, avem nevoie să biruim, fiindcă nu există alternativă pentru victorie. Ori biruim, ori suntem biruiți. Însăși ideea de luptă este absurdă fără speranța victoriei. Lupta înseamnă risc, sacrificiu și dăruire de sine pentru cauza în care credem. Toate acestea ar constitui un preț prea mare de plătit pentru înfrângere. Aceasta din urmă are ca alternativă capitularea, renunțarea la luptă din capul locului, resemnarea.

Nu am auzit de trofee pentru învinși, în afară poate de așa-zisele ”premii de consolare” ale competiției (care nu reușesc să amăgească pe nimeni). Năzuința declarată, sau secretă, a fiecărui competitor care se respectă, este să pună mâna pe trofeu. Premiul doi, locul trei și toate celelalte, sunt menite doar să salveze mândria celui înfrânt.

”Mai bine cel dintâi în satul tău, decât al doilea la Roma” a fost deviza unui politician din vechime, cu varianta ei, ”Ori împărat, ori nimic!”

(va urma)

De fapt, cortul n-ar nici ușă cu zăvor, nici gard împrejmuitor, ceea ce-l face un simbol al deschiderii, al provizoratului, o locuință de nomad, ușor de ridicat, de mutat de ici-colo, la îndemână chiar în locuri puțin umblate. Dar, mai ales, vulnerabilă, omenește vorbind.

În limbaj cotidian, expresia din titlu poartă conotații peiorative. La ușa cortului se petrec lucruri nedemne, iar gura vorbește ca fiara pe care ”nici un om n-o poate îmblânzi”.

Așa stă situația într-o lume străină de vizita lui Dumnezeu, dar alte lucruri s-au întâmplat ”la ușa cortului” lui Avraam, loc frecventat de mesageri descinși din veșnicie, aducând făgăduinți de Sus. Ce se petrece la ușa cortului depinde de statura morală a omului care l-a ridicat, nu de calitatea locuinței în sine.

Ospitalitatea, virtute pe care nu te aștepți s-o afli la ușa cortului, înseamnă a-ți deschide inima în fața călătorului, nu doar ușa, și este la fel de veritabilă, fie la ușa cortului, fie la poarta conacului. Avraam a oferit-o călătorilor în condițiile, aspre, frugale, dar binecuvântate, ale cortului său, în vreme ce Lot a fost gata să facă același lucru la poarta Sodomei. Anticipând parcă atitudinea ostilă, și dorind să prevină purtarea murdară, a vecinilor săi citadini, Lot aștepta la poartă, grăbit să întâmpine și să invite în casa lui pe străini.

O cetate avea poartă numai când era înconjurată de ziduri și ea se închidea la asfințitul soarelui, oprind pe timpul nopții accesul străinului și călătorului, tocmai oamenii aflați în nevoie de ospitalitate și tocmai în timpul orelor celor mai primejdioase. Chiar intrat în cetate, călătorul nu avea certitudinea unei uși deschise, deseori fiind nevoit să petreacă ”noaptea în uliță”, expus, pândit din umbră. Cât de interesant – cortul lui Avraam oferea mai multă siguranță în câmp deschis, decât casa lui Lot, în interiorul Sodomei.

Avraam a slujit celor trei ”bărbați”, care i-au onorat cortul cu prezența; apoi doi dintre ei, a căror identitate ne-o dezvăluie Scriptura, ”cei doi îngeri” și-au continuat drumul spre Sodoma, oferindu-i lui Lot onoarea de a-i fi oaspeți. Dar, în vreme ce îngerii plecau, ”Domnul” oferea lui Avraam ocazia să mijlocească în favoarea nepotului său.

Sunt, oare, locuințele noastre vizitate de musafiri cerești? Ori sunt ei ținuți la distanță de ziduri înalte și intimidați de suburbii luxoase?

”Să nu dați uitării primirea de oaspeți, căci unii, prin ea au găzduit, fără să știe, pe îngeri” (Evrei 13:2).

Urmăream, deunăzi, programul de la Catedrala de Cristal din Garden Grove, California. O fac rar, mai ales din curiozitate. Cine este familiar cu ce se petrece acolo, își poate ușor închipui motivele curiozității mele.

De data asta, corul cânta Amazing Grace. Mă pregăteam să absorb frumusețea melodiei și adevărul mesajului când, la al doilea vers, tot avântul mi-a fost tăiat, scurt, de o tristă intervenție în text a persoanei responsabile cu prelucrarea cântării spre consumul local al catedralei (de cristal numai pe dinafară).

”Amazing Grace, how sweet the sound,
That saved a wretch like me”.

Așa sună textul în original. În varianta ”cristalină” a lui Robert Shuller, însă, ”wretch” a fost înlocuit cu ”soul”. Wretch sună prea aspru pentru urechile catifelate ale audienței, căreia i se adresează pesonalul Catedralei de Cristal, fie prin mesaj, fie prin muzică.

În filosofia lui Shuller, Evanghelia trebuie îndulcită, spre a fi mai palatabilă, mai ușor de înghițit și de digerat de ”souls”. Numai că ”soul” este un termen cu totul neutru, care nu descrie situația sufletului, pe care Evanghelia îl cheamă la mântuire. Cuvântul ”soul” eșuează în a pune degetul pe rană, în a defini nevoia de pocăință a unui om care, din perspectiva Evangheliei, nu este decât un ”wretch”.

Scoțând pe ”wretch” din text, ”grace”, la rândul lui, devine superfluu. De îndată ce nu mai avem o problemă (păcatul), ar fi inutil să căutăm o soluție (harul). Grupul statuar reprezentând întoarcerea fiului risipitor, aflat la doi pași de biserică, dezminte și condamnă răspicat jongleriile semantice practicate la celebra catedrală californiană.

Cum tratează Catedrala de Cristal textul Scripturii. Cam la fel. Numai că intervenția în textul Bibliei rămâne mai greu de detectat. De data asta, modificarea are loc la nivelul interpretării textului. Ca să nu mai vorbim de neglijarea, sau evitarea, pasajelor din Scriptură, care nu suportă filosofia liderilor de la respectiva biserică.