Două sărbători în calendarul creştin al acestui sfârşit de an. Mai întâi naşterea lui Christos, reperul central al istoriei (înainte şi după naşterea Sa). De la modelul Creaţiei am primit săptămâna de şapte zile, iar de la întruparea Creatorului numărăm anii înapoi spre Creaţie şi înainte, spre revenirea Creatorului.
Raportate la naşterea Sa, toate lucrurile sunt plasate fie în trecut, fie în viitor, dar El “era” înainte de a fi amândouă. Faţă de existenţa veşnică a Creatorului nu există decât prezent. Trecerea prin această vale a încercărilor este doar o clipă smulsă din veşnicie, pe care ne place s-o numim “viaţă”. Adevărata viaţă conţine ideea de veşnicie; nu este nici temporară, nici temporală: “Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Celce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă”. Sunt numai două alternative: Viaţa şi Moartea.
Apoi, iată-ne încă o dată, între sărbătoare şi bilanţ, între recunoştinţă şi revizuire, între închinare şi decizii noi, între supunere şi împlinire, între “veniţi” şi “duceţi-vă”. De prea multe ori am ales greşit în ceasurile cruciale şi am adunat eronat în orele de bilanţ. Ori, dacă am ales bine, alegerea a rămas doar în procesul verbal al examenului de conştiinţă, consemnată acolo, dar uitată a doua zi.
Sărbătorim cu adevărat pe Cineva, în acest an de graţie 2008, ori ne etalăm succesele de peste an prin toalete extravagante şi mese somptuoase, făcând planuri de viitor în care uităm să includem şi voia lui Dumnezeu? Mai sunt câteva zile. Răgazul e scurt, dar anul oferă o ultimă, scurtă, ocazie.
Advertisement
Like this:
One blogger likes this post.
