Gellius

Toamna își îmbracă după-amiezile în cele mai spectaculoase culori, iar diminețile și le ascunde în cețuri groase. Cu ultime sforțări osmotice, pomii își golesc trunchiul de sevă, în pregătire pentru gerul iernii. Efortul le îmbujorează coroana în zeci de nuanțe de roșu, galben, maroniu și ruginiu. Spectacolul nu are rival în natură și se reflectă într-un grad simțitor în psihologia umană.

Imaginează-te conducând mașina prin ceață densă, cu vizibilitatea redusă drastic la doar câțiva metri.  Călătorești pe dumuri bine știute, dar constați că lințoliul alburiu ascunde mai toate reperele familiare, a căror ”absență” îți stârnește foarte curând o senzație de nesiguranță. Știi că toate sunt la locul lor, dar faptul că nu le vezi începe să te îngrijoreze și, involuntar, te întrebi dacă înaintezi încă pe drumul cel bun. Care-i cauza? Ești obișnuit să umbli prin vedere.

Situații de criză, împrejurări surpriză, încercări și boli, coboară peste viața ta ca o ceață grea, care te privează de claritatea vederii și de elementul ”obișnuință”. Ești cu atât mai perplex, cu cât sezonul ”culorilor”, care a precedat ceața, a fost mai spectaculos, în comparație cu pustiul umed prin care treci acum.