Un Sezon al Mulțumirii
November 23, 2009 at 9:16 am | In mulțumire, recunoștință | 1 CommentDatorăm lui Dumnezeu tot ce avem și tot ce suntem, dar oare cât Îi dăruim din ceea ce suntem și avem? Diferența între ce-I datorăm și ce-I oferim reprezintă gradul nostru de recunoștință.
Sărbătoarea Mulțumirii bate la ușă. Ne vom aduna în case confortabile și ne vom ghiftui cu bucate tradiționale, românești și străine, amestecate în proporții diferite, după gustul bucătăriei locale. La căderea serii ne vom duce la biserică, puțini obosiți, dar încă suficient de bine dispuși, ca să ne urăm de bine unii altora, să cântăm imnuri potrivite ocaziei și să ascultăm o predică.
Peste câteva săptămâni vom serba Crăciunul. Dar, între timp, chiar a doua zi după Thanksgiving, începe sezonul forte de cumpărături, marea alergătură după chilipirul ideal. Liste de obiecte, mai mult sau mai puțin ”trebuitoare”, au fost pregătite din timp, împreună cu fondurile bănești necesare.
Numărând din curiozitate zilele calendaristice rămase din an (între Thanksgiving și Anul Nou), am aflat că suma lor reprezintă aproximativ a zecea parte din numărul total al zilelor din an. Acest interval poate reprezenta un fel de zeciuială din timpul nostru, pe care s-o închinăm Domnului la sfârșit de an. O zeciuială, nu din bunurile pământești, ci chiar din zilele noastre, pe care El ni le dăruiește cu larghețe și pe care noi le cheltuim, nu totdeauna cu chibzuință. Un ”post” al disciplinei spirituale, învățând și practicând datoria mulțumirii față de un Dumnezeu care-Și revarsă peste noi bunătatea an după an, nevoit de cele mai multe ori s-o facă fără a primi în schimb ce I se cuvine.
Desigur că sărbătoarea Mulțumirii n-a fost stabilită pe baze statistice, dar nu putem trece cu vederea această ”coincidență” și nu putem rămâne nepăsători față de potențialul ei folos spiritual. Mai mult, ne amintim că, din zece leproși vindecați de Isus, doar unul s-a întors la El cu mulțumiri.
Am impresia că, totuși, ne vine mai ușor să rostim un ”mulțumesc” decât un ”te rog”, deși rostirea în sine n-ar trebui să ridice dificultăți. Dacă există totuși o greutate, ea vine de altundeva. ”Mulțumesc” a căpătat o notă de formalitate, sună ca o formulă de politețe socială. Nu știi totdeauna dacă un ”mulțumesc” este sincer și poate că, de multe ori, nici nu te aștepți să fie. Dar, ca formulă de politeței, te aștepți să fie folosită în conversație și te simți ofensat când lipsește. ”Te rog” este mai personal, exprimând o nevoie, un apel de ajutor și admiterea unei neputințe.
Recunoștința veritabilă va găsi cu ușurință o cale de a se exprima. A mulțumi înseamnă mai întâi a recunoaște un serviciu care ți s-a făcut, a considera lucrurile primite ca daruri, care nu te-au costat nimic, a recunoaște meritul persoanei care te-a ajutat. Sună ca o probă de umilință. Căci numai egoismul și mândria stau ca piedici în calea recunoștinței. A exprima, prin mulțumiri, recunoștința din inimă, înseamnă a întoarce ca zeciuială o parte din binefacere.
În al doilea rând, a ”mulțumi” înseamnă a-ți da toate silințele să satisfaci dorințele, așteptările sau pretențiile cuiva, justificate sau nu. Apoi, în al treilea rând, înseamnă ”a fi mulțumit” (satisfăcut) tu însuți cu starea personală. O inimă mulțumită te face să ai destul din toate lucrurile, chiar dacă puține (Proverbe 15:15).
Se spune că un nobil englez s-a întâmplat să audă pe o slujitoare de la bucătărie exclamând în fața ajutoarelor ei,
- ”Oh, dacă aș avea 5 lire sterline, aș fi pe deplin mulțumită”.
Stăpânul ei se gândi că merită să vadă cum arată un om cu adevărat mulțumit. Astfel, dădu de înțeles femeii că i-a auzit dorința și-i dărui cele 5 lire dorite. Femeia îi mulțumi cu efuziune. Stăpânul părăsi bucătăria, dar se opri, nevăzut, în spatele ușii. De îndată ce crezu că stăpânul s-a depărtat, femeia se văicări,
- ”Proasta de mine, de ce n-oi fi zis 10 lire?”
Sfera lucrurilor pentru care să fim recunoscători poate fi lărgită considerabil adăugând lucrurile rele care, prin protecția divină, nu ni s-au întâmplat.
Actul de a aduce mulțumiri are efect terapeutic asupra sufletului, lucru care face deplorabilă soarta ateilor declarați, care pur și simplu n-au ”cui” să mulțumească pentru toate lucrurile bune, de care se bucură.
Mandatele lui Dumnezeu și Agenda Omului
November 17, 2009 at 8:15 am | In Uncategorized | 1 CommentMandatele Creatorului, explicite sau implicite în relatarea Genesei, au fost curând abandonate de om, cu efecte dezastruoase în relația sa cu Dumnezeu, cu semenii și cu creația.
Exercitarea libertății de alegere (2:16-17) i-a fost acordată în absența răului. Paradoxal, evadarea omului din sfera protectoare a binelui, rânduită de Creator, a rezultat în pierderea libertății râvnite. Limitarea recomandată de Dumnezeu se impunea din pricina existenței răului și a influenței sale potențiale în univers. Prin căderea lui Adam, libertatea garantată de Creator a fost înlocuită cu robia tiranică a păcatului.
Mandatul autorității delegate asupra creației (1:26, 28), pierdut prin abdicarea de la poziția inițială, a degenerat în abuzul mediului înconjurător. Din econom al creației, omul a devenit exploatator al ei.
Mandatul muncii (2:5, 15). Suficiența, asigurată de Creator în abundență și varietate, țintea dincolo de satisfacerea strictă a nevoilor imediate ale omului. Mandat corupt prin agenda omului căzut. Efortul muncii sale viza de-acum (în lăcomie) acumularea de bunuri, valori, câștig, îmbogățire, poziție între semeni.
Mandatul populării pământului (1:28) corupt prin dorința de dominarea a semenilor.
Mandatul căsătoriei monogame (2:24) abandonat, alternativele fiind considerate astăzi ca ”drepturi”.
Ar fi inutil și absurd să pretindem că noi înșine, în mod deschis ori voalat, nu cădem sub incidența vinovăției generată încă din start, perpetuată și sporită de-a lungul istoriei. Dacă nu în faptă, poate în gând, intenție, ori în frustrarea de a ne lipsi mijloacele de exercitare a mandatelor (inițiale) corupte prin păcat. Influența răului se sustrage detecției (de multe ori) prin subtilitatea lui, familiaritatea cu el și insistența lui.
Crucea Zilnică
November 3, 2009 at 9:34 am | In crucea | Leave a CommentCalea crucii, inaugurată de Christos, drum pe care-Și invită urmașii, chemare din care face condiția înaltă a uceniciei, reprezintă cea mai radicală pretenție emisă de cineva în domeniul religiei, ”Apoi a zis tuturor: ”Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze” (Luca 9:23). ”Tuturor” nu lasă loc pentru excepții.
A ”urma pe Isus” nu pare un lucru dificil (la prima vedere) și acest aspect al apelului Său este cel mai adesea scos în evidență, deși reprezintă ultima parte a chemării Sale, conform citatului de mai sus. Din nou, ”a voi” este dorința născută în inimă, dar dificultatea este introdusă de condiția care validează decizia inițială – dificultate materializată în cele două bârne, din care, prin definiție, orice cruce este alcătuită.
Bârna verticală a crucii este actul radical al lepădării de sine, care leagă Cerul cu pământul, iar bârna orizontală (sugerând continuitatea) pretinde repetarea zilnică a deciziei luate și a dezbrăcării de sine, continuitate care garantează sosirea în fericita veșnicie.
Crucea este ”haina” adevăratului ucenic, pe care acesta o îmbracă în fiecare zi, un instrument al separării de lume și al punerii de-o parte pentru Christos, căci ”Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37-38).
Crucea lui Christos semnifică perfect separarea cerută de Dumnezeu și finalitatea actului purtării crucii personale, ”Împreună cu El au fost răstigniți doi tâlhari; unul la dreapta și celălalt la stânga Lui” (Matei 27:38). Unul salvat și altul condamnat prin același instrument.
Oamenii pot obliga pe alții să poarte o cruce, care nu a fost acceptată ca ”a lor” și, prin urmare, n-are efect asupra lor, ”Pe când ieșeau din cetate, au întâlnit pe un om din Cirene, numit Simon, și l-au silit să ducă crucea lui Isus” (Matei 27:32). Crucea – ca simplă povară pusă de alții pe spinarea omului religios.
Cețurile Vieții
November 1, 2009 at 7:30 pm | In credinţă | Leave a CommentToamna își îmbracă după-amiezile în cele mai spectaculoase culori, iar diminețile și le ascunde în cețuri groase. Cu ultime sforțări osmotice, pomii își golesc trunchiul de sevă, în pregătire pentru gerul iernii. Efortul le îmbujorează coroana în zeci de nuanțe de roșu, galben, maroniu și ruginiu. Spectacolul nu are rival în natură și se reflectă într-un grad simțitor în psihologia umană.
Imaginează-te conducând mașina prin ceață densă, cu vizibilitatea redusă drastic la doar câțiva metri. Călătorești pe dumuri bine știute, dar constați că lințoliul alburiu ascunde mai toate reperele familiare, a căror ”absență” îți stârnește foarte curând o senzație de nesiguranță. Știi că toate sunt la locul lor, dar faptul că nu le vezi începe să te îngrijoreze și, involuntar, te întrebi dacă înaintezi încă pe drumul cel bun. Care-i cauza? Ești obișnuit să umbli prin vedere.
Situații de criză, împrejurări surpriză, încercări și boli, coboară peste viața ta ca o ceață grea, care te privează de claritatea vederii și de elementul ”obișnuință”. Ești cu atât mai perplex, cu cât sezonul ”culorilor”, care a precedat ceața, a fost mai spectaculos, în comparație cu pustiul umed prin care treci acum.
Blog at WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.