Gellius

Abia sosit la locul de muncă, asist, în virtutea prezenței mele acolo, la o discuție iscată la masa vecină. Subiectul e frământat de multă vreme. O colegă îl aduce proaspăt pe tapet cu o vehemență reanimată prin aplicarea lui la propria ei experiență. Se plânge că părinții au târât-o la biserică, împotriva voii ei, pe când era copil. N-a explicat dacă era vorba de voința ei de atunci, ori cea din prezent. Oricum, ea conferă acum proporții de abuz obligației de a fi asistat, ca fetiță, la slujbe catolice ținute în limba latină.

N-apucă doamna să-și detalieze povestea, că de la masa mea sare direct în flacăra discuției, încinse binișor deja, un bărbat între două vârste, divorțat de două ori (bănuiesc că nu din vina lui). Se laudă, enumerând de câte ori, în cursul săptămânii, a fost dus el de părinți la biserică. Pe lângă cele două servicii de duminică.

Îl taie scurt o altă doamnă, cu o voce de trompetă. ”Ce-ați zice voi, dacă sâmbăta ar fi trebuit să îndurați o slujbă în limba evreiască la sinagogă, iar a doua zi, duminică, o altă slujbă, de data asta în limba latină în catedrala catolică? Asta da, confuzie, pentru un copil fraged la minte, când părinții se întâmplă să fie de religii diferite”.

Plângerile lor sună tare familiar pentru mulți dintre noi. Ca adolescent și, mai târziu, în vacanțele pe care le petreceam acasă, părinții mei îmi pretindeau să particip la serviciul religios de duminică dimineața. După prânz eram stăpân pe timpul meu. Și unde mai pui că biserica se afla în curtea casei părintești. Din dormitor săream dimineața în bucătărie și de acolo în biserică.

Poate că părinții mei au fost mai rezonabili în această privință, decât alți părinți credincioși, mai inflexibili. Personal, nu le-am reproșat în inima mea pentru dorința de a mă vedea în biserică. Mi se părea normal, din punctul lor de vedere. Punctul meu de vedere? Atunci am răspuns atitudinii lor cu compromisul de rigoare. Acum le sunt cum nu se poate mai recunoscător.

Subiecul discuției amintite mai sus va rămâne pentru totdeauna un motiv de fricțiune între părinți și copii. Cine are dreptate? Depinde de instanța la care apelezi. Psihologia vremii noastre se pripește să dea dreptate copiilor. Biblia pune accentul pe responsabilitate, atât a unora – de a-și călăuzi copiii pe calea vieții, cât și a celorlalți – de a onora efortul părinților lor. Supuși erorii vor fi și unii și alții.

Fiecare experiență cu specificul ei. Reconcilierea este posibilă, în funcție de dialectica cu care antagonismul dintre generații este abordat. Primejdia majoră vine cu inflexibilitatea, fie a părinților, fie a copiilor (deveniți de-acum adulți). De regulă lipsa de flexibiltate se înmoaie cu trecerea anilor, cu acumularea experienței și cu schimbarea rolurior. Vine pentru copiii de altădată vremea de a prelua responsabilitatea de părinți.

Aștept un prilej prielnic să descos mai amănunțit pe colegii mei cu privire la plângerile afișate de ei în public. S-ar putea ca miezul ființei lor să fie mai moale într-o discuție privată, decât coaja expusă în fața lumii, ori poate-i doar pretextul comod de a-și scuza aversiunea pentru religie.

Nu are prea mare importanță în ce limbă se ține slujba în biserică, atâta vreme cât părinții și copiii vorbesc aceeași limbă a inimii și a minții.

La care instanță ai apela tu, cititorule?