Gellius

Auzeam la radio, cu ceva timp în urmă, despre un preot, funcționar într-una din episcopiile catolice, că s-a prezentat într-o bună zi nebărbierit la birou. Chestionat de episcop în acest sens, preotul a răspuns că tocmai se hotărâse a-și rândui viața, în toate detaliile ei, după îndemnurile Duhului și că, în dimineața respectivă Duhul nu i-a dat ghes să se bărbierească.

Episcopul încercă a-l face pe preot să înțeleagă că viața creștină trebuie ordonată și trăită conform unor principii formulate clar, în concordanță cu Cuvântul lui Dumnezeu, care ne-a fost dat în acest scop. Nu după ”îndemnuri” subiective, dificil de identificat și încă și mai greu de verificat (atribuite în mod subiectiv Duhului), care pot proveni din felurite surse, de cele mai multe ori izvorâte din frământările interioare ale unei inimi nestatornice, care nu s-a ancorat ferm în Cuvântul revelat, sursa credinței solide.

Creștinul n-are nevoie să se întrebe în fiecare secundă, cum să se comporte, sau ce să facă. O asemenea abordare n-ar duce decât la nesfârșite deliberări, sterile și paralizante. Cuvântul lui Dumnezeu este ghidul credinciosului, iar Duhul va confirma sau infirma deciziile lui, în măsura în care acesta prețuiește și împlinește voia lui Dumnezeu, cunoscută din Cuvânt. Desigur că, în suveranitatea Sa (și supunerea mea), Duhul poate oferi îndemnuri și călăuzire inimii căutătoare de lumină și adevăr. Despre asta, altă dată.

Condiția sine qua non pentru călăuzirea divină este subordonarea voinței proprii lui Dumnezeu, după cum spunea Isus, ”Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învățătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7:17). Când Dumnezeu dispune de voința unui om, El dispune de omul acela în totalitate. Și invers.